Noiembrie 2004 – Mitropolitul Nicolae și misterul plicului galben

La cincisprezece ani după Revoluție, în România, realitatea pensionarilor este din ce în ce mai tristă. Le e greu să supraviețuiască de la o lună la alta cu pensiile lor mici. La Catedrala din Timișoara vin mulți pensionari din generațiile apropiate mitropolitului Nicolae. Nelipsiți de la slujbe, îmbrăcați în cel mai bun costum al lor, se pot vedea foști profesori, ingineri, artiști și literați de tot felul.

Bătrânii aceștia au demnitatea unei vieți trăite în dăruire, dar parcă sunt uitați de lumea care gonește după supraviețuire și succes. Mulți dintre ei mai scriu încă, mai o poezie, mai o carte publicată la editura arhiepiscopiei, încercând să promoveze cultura într-o țară asaltată din ce în ce mai mult de limbajul de maidan.

Lucrând la Mitropolie, auzi vrute și nevrute despre toți și despre toate. La un moment dat, un preot de la Catedrală povestea cum administratorul, după slujba de duminică, ia o anumită sumă din banii adunați, o introduce într-un plic galben, pe care, la plecare, îl dă mitropolitului. Văzusem și eu o dată acest lucru și mă întrebam care este misterul plicului galben.

Cu toții cunoșteam plicul galben. Existau tot felul de speculații despre ce face Nicolae cu banii. Iar imaginația omului, știm cu toții, nu are limite. De la cumpărat proprietăți prin străinătate, la strâns economii în conturile din Elveția și până chiar la inventarea unor copii nelegitimi pe care i-ar avea mitropolitul prin America și pe care-i întreține cu banii Catedralei, speculațiile nu se mai opreau. La rândul meu mă întrebam la ce îi sunt utili acei bani, deoarece toate cheltuielile îi erau asigurate prin bugetul instituției. Mâncarea, hainele, cărțile, transportul, totul era asigurat. Atunci la ce-i sunt necesari banii care sunt sursa atâtor și atâtor bârfe și fantezii, care mai de care mai inventive și mai colorate?

Până la urmă, am primit de la Domnul iubirii răspunsul la enigma atât de arzătoare pentru preoții din jurul mitropolitului. La Mitropolie, consilierii, fiecare la rândul lui, țineau sâmbăta locul secretarului. Era ziua în care mitropolitul Nicolae se întâlnea cu bătrânii literați la care ținea el mult. Rolul nostru era să-i conducem de la secretariat, prin curtea instituției până la reședința arhiepiscopului, iar, la sfârșitul vizitei, să-i conducem spre ieșire.

Într-o sâmbătă, când mi-a venit rândul să fac pe secretarul, își fixase vizita o doamnă pensionară, scriitoare cunoscută în oraș și fostă profesoară. O primesc la timpul stabilit, o conduc la mitropolit și îi las să vorbească liniștiți de proiectele lor culturale. După o perioadă de timp, o conduc pe doamnă la ieșire, dar, din neatenție, își uitase tocul de ochelari în biroul mitropolitului. Acesta, după cinci minute, mă sună să merg să recuperez obiectul și să i-l înmânez bătrânei când se va întoarce la secretariat. La el în birou, îmi înmânează tocul, dar îmi atrage atenția să nu-l deschid ca să nu scap ochelarii pe jos și să-i sparg.

Pe culoarul de la intrarea în secretariat sunt două trepte, unde este mai întotdeauna întuneric. Nefiind atent, mă împiedic de una dintre trepte si scap tocul de ochelari pe jos. Îngrijorat să nu fi spart ochelarii doamnei, deschid cutia să văd dacă totul este în ordine. Totul era în ordine. Răsuflu ușurat. Când să pun ochelarii înapoi în cutie, văd în ea o sumă de bani echivalentă cu pensia lunară a unui profesor. Pun ochelarii la loc, închid tocul și intru în secretariat, unde bătrâna mă aștepta deja. Ne luăm rămas bun și pleacă.

Altă dată, același lucru s-a întâmplat cu un bătrânel, om de cultură din județ, care, mergând în vizită, își uitase în birou o carte. Mitropolitul mi-a spus și de data asta să nu o deschid că este ”fragilă”. Curiozitatea nu m-a lăsat să nu o deschid. Cartea avea între primele pagini aceeași sumă de bani.

În sfârșit, misterul plicului galben a fost rezolvat. Mitropolitul îi ajută să trăiască pe acești oameni, având grijă ca nimeni să nu știe nimic. Nu voia să-i ajute oficial prin Departamentul de asistență socială al Bisericii, pentru a nu-i pune, la sfârșitul unei vieți academice, în postura de asistați social. Era foarte grijuliu cu ei și cu faptul ca nimeni să nu știe de ajutorul pe care-l oferea.

Am învățat de la mitropolitul Nicolae că iubirea este discretă și nu se sinchisește de speculațiile făcute pe seama ei, deoarece îi protejează pe cei pe care îi iubește prin tăcerea ei.