Ascultându-i pe oamenii mari, când se mai strângeau ca să povestească, a aflat despre unul Schneider, pe care ei îl lăudau pentru că a reușit să făcă un dâmb, aflat la marginea grădinilor, situate în spatele caselor din dreptul Pieţei Traian. Aşa că, într-o zi, s-a dus să caute dâmbul acela şi a rămas nedumerit: nimic deosebit, doar o grămadă de pământ cu pietre şi ceva resturi, acoperit de buruieni şi mult soc. Era înalt cam până la umerii lui şi lung de vreo 5-6 metri. S-a urcat pe dâmb, strecurându-se printre tufişuri, atent să nu se zgârie. S-a uitat în jur şi a văzut casele cu etaj, ale căror pereţi din spate n-aveau ferestre, iar în unele locuri tencuiala căzuse, dezvelind cărămida, roasă de vreme. În partea cealaltă erau grădinile, întinse până la Bega şi căminul unde se ducea el, înainte de a merge la şcoală. Chiar nimic deosebit. A plecat de acolo nedumerit şi, când a prins momentul, a întrebat pe unul dintre oamenii mari, pe care îi cunoştea, de ce tot vorbeşte lumea de dâmbul lui Schneider şi îl laudă. Vecinul i-a povestit că, atunci când s-a împărţit pământul din spatele caselor pentru grădini, Schneider nu era, a apărut abia după un an sau doi, fusese dus pe undeva. Când a venit, a vrut şi el o grădină, ca şi ceilalţi, dar nu mai era decât un loc, pe care nu-l luase nimeni pentru că nu era bun, fiind plin cu pietre, moloz, şi lumea se obişnuise să arunce acolo ce nu le mai trebuia. Şefii cei mari i-au zis, altul n-avem, dar dacă-l vrei, fă-ţi aici grădină. Poate i-au zis aşa, mai mult ca să-şi râdă de el, că doar toţi refuzaseră locul acela. Dar el a acceptat şi l-a luat. Apoi, câteva luni la rând, când venea de la serviciu, a tot cărat de acolo, cu o roabă, pietrele şi gunoaiele, până a curăţat terenul. Aşa a apărut dâmbul, din ce a dus el. De aia i se zicea acum „al lui Schneider”. Lumea îl lăuda pentru că a făcut ceea ce ei au crezut că nu se poate.