În Timișoara am picat prima dată pe la începutul anilor 1990. Ieșeancă și studentă în Iași, veneam la iubitul meu după 17 ore cu faimosul tren al foamei. G. stătea în Complex și nu ieșeam din spațiul acela fermecat decât foarte rar. Îmi amintesc ca prin ceață un lung șir de petreceri în căminul 13 și seri care îmi apar acum ca una singură în cafeneaua Roma. O seară în care din difuzoare curgea In-A-Gadda-Da-Vida și afară ploua tare. Roma a rezistat mult, cel puțin 20 de ani. Beam cafea și varii poșirci la mesele sărmane de epocă de tranziție, dar muzica era ce trebuia, rock de anii ʼ60, ʼ70, jazz, iar oamenii din jurul nostru erau o masă amorfă și cumva prietenoasă, niște inși arătoși și spălați, care aveau umor și un fel de inteligență nonconformistă pe care o asociez și acum cu studenția.

N-a fost nimic underground în anii aceia. Cel puțin noi n-am fost acolo. Am fost mainstream cât încape. La sfârșitul facultății ne-am căsătorit cuminți, ne-am luat chirie în Timișoara, ne-am dus la școlile unde prinseserăm norme de profesori și am intrat în viața reală. Care a debutat atât de urât, cu o sărăcie atât de neagră și de jalnică, încât mi se strânge inima și azi. Nici măcar tinerețea noastră n-a reușit să poleiască foamea și disperarea acelor ani. Mai dădeam târcoale fostului loc de joacă, cu căminele lui vibrante și Roma cea rockerească, dar nu-i mai aparțineam. În primul rând, nu  mai aveam timp. Și bani. Am început să tragem de câte o cafea în crâșme de cartier: un no name aflat în zona liceelor la care predam, UMT și Energetic, unde ne înfrățeam de-a valma elevi și profesori și unde într-o după-amiază de toamnă un nene de cartier ne-a miluit pe toți cu o găleată de cireșe din grădină. A mai fost terasa din spatele Pieței Operei, la Omi, unde zăceam cu o licoare vag cafenie în paharele de plastic și priveam cu jind puștanii grunge de la liceele din centru, găștile de bikeri și tinerii de familii bune care se rebelizau plăcut prin locuri pe unde noi nu aveam acces.