m-am îndrăgostit și dezîndrăgostit

de orașul meu mai des ca de oameni

l-am dezrădăcinat din mine, întunecându-l

l-am lăsat în spate, scufundat în tăcere-uitare

l-am frânt în nostalgii mai mici decât clipa

m-am gândit adesea cum să-l dezlocuiesc

când stările mele sunt joase

orașul îmi preia golul

când el e însingurat

îmi dictează emoțiile

Cum să dezlocuim vidul?

Cu ce să umplem nelocuirea?

orașul e o ființă amorfă,

prinde viață doar prin oameni

nu are suflet decât dacă oamenii se trăiesc

printr-un sens al lor și când

deschid orizonturi de trăiri cu alții

(poate ați observat,

când ne simțim pierduți

orașul nu are chip)

viața profundă a orașului e plăsmuită și recreată

de emoțiile oamenilor

fiziologia orașului e dependentă

de ritmul emoțiilor

nu o dată sunetul salvării e ritmul orașului

sau pulsul inimii noastre?

în căutările noastre punem presiune pe oraș

mai cu seamă în rătăciri

îl credem cu disperare mama identității noastre

de aceea ne pomenim umblând fără noimă pe străzi

ca și cum orașul ne-ar defini

altă căutare în van

altă căutare în afara noastră

alt gest imposibil

de a rescrie spațiul interior