Paznic de noapte

Sunt oraşul care nu doarme niciodată-

înfrăţit cu oraşul din somnul tău.

Cînd simt că ai obosit, aprind nocturna gîndurilor negre

să se facă întuneric,

să uiţi de mine măcar pînă la ziuă.

Foştii tăi iubiţi se plimbă nepăsători pe marile bulevarde

ale viselor tale.

Tropăie cu bocancii pe sufletul tău

arcuit peste Bega

ca podul Michelangelo.

Fac poze cu sînii de paiantă din basoreliefurile Pieţei Traian.

Pentru ei răsare soarele

anunţat de trîmbiţaşul de tablă

de lîngă domul Millenium.

Pentru mine răsare doar Luna, o minge

de volei ridicată la fileu de pronia cerească

între Eminescu şi Bălcescu

pe zidul Universităţii.

Eşti coechipierul preferat din echipa mea de vis.

Mă strecor noapte de noapte pe scurtăturile numai de mine ştiute,

să mă asigur că voi fi lîngă tine

cînd te vei trezi

din morţi