Am deschis destul de greu poarta uriașă, atât de asemănătoare cu cea a casei noastre Secession din Fabric. De altminteri, cam toate porțile caselor din Timișoara erau înalte, masive, din lemn de esență tare, cu bulbii clanțelor de alamă mari și lucioase și câte-un inel de bătut în poartă din fier forjat, migălos meșteșugit, cu incrustații închipuind dragoni și tot felul de ființe fantastice bizare ce sălășluiau prin vegetații luxuriante dimpreună cu biruitorii lor, cavaleri de poveste îmbrăcați în armuri și zale, înarmați cu săbii și sulițe de oțel, care salvau din turnurile unor castele bântuite de zmei și stafii prințese răpite, fecioare frumoase și triste, încălecându-și mai apoi caii înaripați răsăriți din legende străvechi ale vreunui popor topit în negura vremii.

Străbătusem în fugă scurtătura labirintică din centrul vechi al orașului, ținând în mâna dreaptă cutia viorii învelită într-o husă de doc bleumarin. Dădeam cu șutul, ca toți copiii, în pietricelele de pe trotuar, încercând să țintesc bălțile ivite în urma ploii de aprilie. Unele băltoace erau destul de mari, așa că, sosind de departe, tocmai dinspre Piața de Fân a cartierului Fabric, văzusem aproape toate casele, ba chiar și cele două biserici din Piața Unirii așezate față în față, oglindindu-se în ele, în timp ce mă îndreptam spre strada Ceahlău.

Sunt clădiri tare vechi, una dintre ele are la etajul doi o lungă terasă din fier forjat, alta, niște balcoane-baldachin orientale cu zidăria curbată. Pietricelele mele, aterizând, fac cercuri în oglinda apei, iar casele uriașe și bisericile cu turle foarte înalte se clatină lent, cu tot cu nori și copaci și cer. La fel ca memoria mea, rolă de film cinematografic alb-negru, uzat, zgâriat, rupt pe alocuri chiar în timpul proiecției și învârtindu-se în gol, fără voci sau muzici ori foșnet de păduri și fără plesnetele fulgerelor brăzdând cerul de dincolo de oceanul de ceață al stâncilor Goznei din munții Semenic, fără tunetele surde, altădată repetate în ecou prin rotocoalele norilor plumburii ce defilau cu mare viteză peste dealuri și munți și care acum trec, dimpotrivă, molatic, peste o viață întreagă, cam stângaci și cam pe nedrept estompată, fluturând minute în șir pe ecranul amintirilor doar palide, tremurătoare, slabe lumini gălbui de lanternă, perfect ritmice, și un țăcănit continuu, ca de mașină de cusut.

Da, sunt chiar eu copilul cu vioara, pe la începutul anilor 1960. Între timp am crescut, am devenit om în toată firea. Casele și piețele și bisericile au rămas însă mici. Strada se numește acum Eugeniu de Savoya, în memoria prințului feldmareșal, eliberator al orașului de sub turci. Clădirea de pe colț, ridicată din cărămizile faimoasei Porți Forforosa prin care intraseră victorioase în urmă cu trei sute de ani trupele bravului militar imperial — având o istorie zbuciumată ce-ar merita să fie povestită cândva —, îmi pare și ea mult mai mică.

*

(Foto: detaliu clădire de pe strada Eugeniu de Savoya, fostă Ceahlău)