Noaptea se îngâna cu ziua. Distingeam ca prin vis o muzică și nu înțelegeam de unde se auzea: Lascia ch’io pianga, de Händel. Poate chiar visam. M-am ridicat în capul oaselor și m-am uitat la micul ceas deșteptător cu limbi fosforescente de lângă radioul nostru Telefunken. Era ora 4 și jumătate dimineața. Ceva mai devreme mă treziseră cocoșii lui Ștefi, fata portarului Hermann, dar reușisem să ațipesc din nou destul de repede, cufundându-mă în lentoarea aceleiași fantezii din somnul meu cel de vară, având-o ca subiect pe frumoasa Beatrice. În cele din urmă, m-am ridicat și am deschis larg fereastra.

Nu se auzea decât tăcănitul continuuu, mecanic al războaielor de tricotat de la fabrica de ciorapi de peste drum, precum corul unor mașini de scris dintr-un birou de copiat acte. Ștefi tocmai trecea cu caprele sale, care behăiau acum pe sub geamul nostru. Și, ca în fiecare dimineață, zgomotul războaielor de tricotat a încetat brusc. N-am dezlegat niciodată misterul acelei perfecte sincronizări a mașinăriilor, care erau cu miile în uriașa fabrică timișoreană. În liniștea deplină care se lăsase, printre țârâiturile greierilor, murmurul de șoapte neînțelese ale frunzelor de salcâmi și foșnetul cauciucurilor de bicicletă ale navetiștilor care se îndreptau către fabrică pentru a le înlocui pe muncitoarele din schimbul de noapte, aria lui Händel se auzea din ce în ce mai bine, deși înfundat, ca dintr-un butoi gol, uriaș, de la Vinalcool, unde lucraserăm ca sezonieri vreo trei săptămâni la începutul vacanței de vară atât eu, cât și surorile mele. Din sufragerie l-am auzit bombănind pe tatăl meu: „Circarii ăștia sunt complet nebuni! Cântă muzică de operă la patru dimineața!” Bufniturile cu coada măturii în plafon n-au avut niciun efect. Sfâșietoarea melodie, acompaniată ușurel la pian, însoțea mai departe disperarea Almirenei din versurile compuse foarte demult de Giacomo Rossi.

Lascia ch’io pianga / mia cruda sorte, / e che sospiri / la liberta. / Il duolo infranga / queste ritorte, / de’miei martiri / sol per pieta.

— Cine cântă la voi, în fiecare dimineață, cu noaptea în cap? am întrebat-o pe Beatrice mai târziu, în vreme ce pășeam amândoi desculți prin covorul gros de praf al podului.

A izbucnit în râs, în suavele ei hohote pe care le-aș fi recunoscut dintr-o mie.

— Și mama, și tata, mi-a răspuns mai apoi. Mama are un fel de fotoliu înalt, ca un divan, special făcut ca să poată ajunge cu degetele de la picioare pe claviatura pianului. Nu știu de ce au făcut ei doi o fixație pentru aria asta. Dacă n-ar fi așa de tristă toată scena, sunt sigură că te-ar amuza încet-încet și pe tine. Cred că-ți dai seama că eu m-am obișnuit cu gândul că am o mamă pitică și-un tată uriaș. Dar s-o vezi pe ea acompaniindu-l la pian, în timp ce el cântă plângând, cu voce de soprană! O, mamma mia! E ceva…!

*

(Foto: fosta Fabrică de ciorapi la momentul demolării ei, 2015 și detaliu fronton fabrică)