Bat clopote în Piața Unirii.
amurg arhaic. seară de sfârșit
de mai. ajun de Rusalii. o mireasă
și un mire fac sefi în fața grupului statuar
cu Sfânta Treime. rochia miresei strălucește
feeric în valuri sub bătaia ultimelor raze care cad
demențial pe fațada bisericii romano-catolice.
vizavi, adolescentul drogat gesticulează obscen
hohotește în fața unor imagini ce rulează violent
doar pe ecranul minții sale. în jur, terase – lumea
multicoloră: băieți și fete își consumă clipele lor
spumante de fericire epicureică. Pudelul domnișoarei
în roz se zbenguie printre picioarele zvelte bronzate
înoată de-a dreptul în trifoiul ce se bucură și el,
după ploaia de ieri, de o boare călduță care-l tot resfiră
fără odihnă în stânga și-n dreapta.
(poem inclus în volumul „Ora inexistentă”, Eugen Bunaru, Editura Casa de Pariuri Literare, 2022)
***
Dimineața poate fi un timp adânc al plecării
ca o apă limpede în care tocmai transpare orbindu-te
răsăritul când tocmai înghiți din mers o pastilă
îți reprimi gustul sărat amărui al unei picături prelinse
pe buze. Dimineața poate fi un timp când tocmai
ți se grăbesc pașii niciunde nicicând doar călătorind
într-o pulbere roșie încă tineri și ageri pe străzile
dintotdeauna pe care parcă nu le-ai mai călcat niciodată.
deocamdată orașule o hartă pustie hașurată de intersecții –
nu le traversează nimeni poate doar câteva imagini câteva
siluete blurate răsar ici colo din valurile vremii și parcă jur
împrejur tocmai înflorește un singur anotimp ori toate laolaltă
tocmai te surprind rătăcit în mijlocul cetății și aerul adânc
în care aluneci te-absoarbe hipnotic ți se zbate ușor ca o arípă
în cutia toracică tocmai acum când faci colțul și se disting
primele voci primele sunete matinale și deasupra turlei
din Piața Unirii un stol de porumbei (despre care ai tot scris)
injectează cerul dintre clădirile imperiale cu fâlfâitul lor alb
orbitor ce-ți va rămâne în ochi încrustat pentru totdeauna.
***
Bine-ai revenit, maestre…
(Cine-verite)
Aștept de minute bune tramvaiul 4. În stație: hărmălaie,
vacarm, figuri cenușii, căldură mare, prăfăraie. Brusc
îl văd pe poetul Mircea Ivănescu, pe Me I, (dacă așa vi-l
amintiți mai bine…). Mă apropii, sunt gata-gata să-l iau în
brațe, să-l întreb cum-când a sosit la Timișoara, să-i strig
bine-ai revenit maestre, să-l invit la birtul zorile din piața
unirii, să ne delectăm cu minunate coniace ordinare, să scri-
em direct pe fața de masă (jegoasă) poeme despre fata care
tocmai plutește pe stradă, despre pletele ei fluturând jucăușe
în soare, aici, atât de aproape (puțin dincolo de fereastra strop-
șită). Să-l aud apoi zâmbind misterios: câtă tristețe! Și să tăcem
ascultând (în memorie) Missa Solemnis. Ca odinioară în casa
lui Bata din Mehala. Să ne vedem mai departe de alte și alte
minunate coniace ordinare. M-am oprit la un pas. De sub ochelarii
cu dioptrii nenumărate, de sub fruntea boltită, de sub părul
vălurit-grisonant, mă țintuia, cu vădită suspiciune, un omuleț gri,
cenușiu. Probabil, (mi-am zis), vreun funcționar de bancă falită,
de curând azvârlit la pensie. Apoi un scârțâit jalnic. Tocmai oprește
tramvaiul 4. Urc. Bătrânelul a rămas în stație. Cobor la prima,
în piața 700. Câțiva indivizi răpănoși stau la coadă în fața langoșeriei.
2-3 porumbei ciugulesc, printre adidașii sparți, firimituri invizibile.
Vacarm, înjurături, râgâieli. Nu se mai aude nimica. Vizavi de
spitalul militar, un bișnițar târâie o coroană, o aruncă în portbagaj.
Cumpăr și eu un buchețel de lăcrămioare. Zău, florile mele,
de sezon, favorite.
