Ion Stoia-Udrea (1901–1977)
Biografia unui lider de odinioară. Ion Stoia-Udrea (28.12.1901, Greoni, Timiș – 14.10.1977, Greoni, Timiș). Poet și traducător. Este fiul lui Ion Stoia-Udrea și al Elenei, țărani. Face clase primare la Greoni, apoi liceul, la Biserica Albă, Brașov, și Lugoj, unde își dă bacalaureatul. Între 1920 și 1924 face câțiva ani la Politehnică, apoi Literele și filosofia la București. În 1924 e alături de Pârvan pe șantierul arheologic de la Caliacra, funcționând ca profesor la gimnaziul de la Balcic (1924–1925).
În 1924, o călătorie pe Mediterană îi prilejuiește întâlnirea cu Jim Hayford, care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. În 1924–1925 este profesor la liceul din Oravița. Între 1927 și 1930 cercetează istoria Banatului în arhivele imperiale de la Viena. În aceeași perioadă face studii intermitente de actorie și regie la Berlin și München. În 1930 e adus de Sever Bocu la ziarul „Vestul“, unde rămâne până în 1931. Pleacă de la „Vestul“ ca să înființeze, la 24 mai 1932, propria revistă, „Vrerea“, care va deveni cea mai importantă publicație culturală timișoreană din perioada interbelică. E ales în comitetul provizoriu al Ligii Împotriva Războiului, sub egida căreia se desfășoară la Timișoara câteva acțiuni cu ecou notabil. În 1932 e cercetat pentru activitate subversivă. Despre mizeria acestor ani e vorba în scrisorile către Virgil Birou: e, evident, o mizerie care îl radicalizează. (1)
În 1937, revista este suspendată: în același an, scriitorul va înființa Casa de Editură și Corporația Artistică „Vrerea“. Aici apare excelenta antologie 11 poeți bănățeni, prima propunere calificată a unei imagini a Banatului literar, care ilustrează, poate, cel mai bine, calitățile de mentor ale poetului. Selecția, prezentările, reperele bibliografice pun în valoare exigențele unei literaturi validabile într-un timp ruinat de amatorismul provincial. În 1945, scriitorul revine în actualitate prin articole risipite în publicațiile timișorene, dar și prin noua serie a revistei „Vrerea“. Revista e desființată în 1948, în 1949, scriitorul este arestat. Este un „tovarăș de drum“ inconvenabil? Încercase să-și tragă pe sfoară șefii? În 1950 iese din închisoare stabilindu-se la Greoni, apoi la Timișoara și, din nou, la Greoni. Din 1967 activează în cadrul Asociației Scriitorilor din Timișoara.
Colaborează cu versuri, nuvele istorice, studii privind istoria Banatului la „Vrerea“, „Luceafărul“ (Arad), „Societatea de mâine“, „Vestul“, iar după război la „Lupta patriotică“ (Timișoara), „Luptătorul bănățean“, „Orizont“, „Steaua“, „Tribuna“, „Semenicul“ (Reșița).
Debutează cu volumul Chemări (1926), pendulând apoi între poezie, traduceri și studii de istorie a Banatului. Opera lui este, mai întâi, a unui animator. Autor de reviste, de antologii, de societăți culturale, de ghiduri turistice, lider eficient într-o Timișoară cosmopolită, el nu și-a adunat niciodată nici poeziile proprii și nici traducerile, nici nuvelele și nici fragmentele de roman istoric într-un volum. De altfel, romanele, poemele, „epopeile“ au rămas în stadiul de fragment — de proiect. Scriitorul nu a finalizat niciodată nimic, deși, din explicațiile din „Vrerea“, ne-am putea imagina direcția pe care ar fi putut să o urmeze constructorul.
(…)
(1) O scrisoare din 23 decembrie 1933 a lui Ion Stoia-Udrea către Virgil Birou arată felul în care cei doi prieteni cuceresc Timișoara:
„Nu te speria de mizerie. Ți-o spun din nou: ai făcut foarte rău că nu ai rămas în Timișoara. În iarna lui 1932-1933 nu am avut nici un leu câștig, nici prieteni, nici nimic. La un ger de -20 grade, și eu am stat fără locuință, am dormit în sala de așteptare a gării Domnița Elena. N-am plecat însă din Timișoara. Și am răzbit… Până atunci, nu uita că, la 15 ianuarie deja, va apărea „Vrerea” și cu numele tău pe copertă” (Vezi „Scrisori către Virgil Birou”, vomul apărut sub agida Bibliotecii Județene Timiș. Selecția textelor, note, cronologie, postfață: Aquilina BIrăescu și Diana Zărie, Ed. Marineasa, 2003)
*
n.r. Sediul revistei Vrerea, înființată de Ion Stoia Udrea, se găsea pe strada Gheorghe Doja, nr. 12, unde se află în prezent pe clădire o placă memorială
