(Pe)trecere  în revistă

Cu unele notabile excepţii (trei-patru luni în ´92, două-trei luni în ´96 – anii bisextili, olimpici şi,-n rest, electorali), am publicat sporadic, din păcate, în cotidianul „Timişoara”. Director, din ianuarie ´90, al „Naţionalului” local şi prins în forfota unor activităţi ce nu erau, în fond, vocaţia mea, apariţia noii publicaţii mă prinsese pe picior greşit, în sensul că eram indisponibil pentru o, cât de cât, colaborare. Nu aveam vreme de articlerie: mi-era mai lesne să combat la radio. Răsfoiam pe apucate foaia, care era, în fine, a (o)poziţiei noastre, nu fără gustul, mai curând amar, al unei frustrări gazetăreşti şi cu sentimentul, vag culpabil, că nu particip mai activ la demoliţia vechii ordini. Mi-aduc aminte, cu emoţie, transliteraţia în engleză, pentru, adică, Occident, a numelui de Timişoara: TEE-MEE-SHWA-RAH, care apăruse, iniţial, în antetul foii omonime. (Re)intrarea într-o Europă, mai mult sau mai puţin afinitară, avea să vădească, însă, un ideal (să-i spunem:) asimptomatic (ca, de altfel, orice ideal). A venit, în fine, „Proclamaţia”; atunci am debutat în „Timişoara”, la începutul lui aprilie ´90, cu un articol de firească adeziune. Prin „binoclul” punctului său 8, lumea părea mai limpede, mai pură; numai că-i era dat acestei cifre să fie realmente un binoclu, un 8 orizontal, adică, – simbol precar al unui infinit tangibil tot la modul asimptomatic. Mirajul Pieţei Universităţii mi-a inspirat, apoi, un alt articol: „Golani au fost, golani sunt încă”. A urmat, în iunie, „Mineriada”. Am scris în august, publicându-l prin octombrie, un fel de „cântec” rimbaldian, unul „al celui mai ´nalt turn”. (Povestea lui e următoarea: anticipând sfârşitul tragic al Pieţei Universităţii, de unde şi „ulanii” amintiţi, care aveau, în rest, să fie mineri de-aievea sau în travesti, am compus, în mai, un prim catren, lăsându-l să aştepte până-n august, când soarta „domnilor golani” era, cum bine ştim, pecetluită). „Troiţă (I)” şi „Troiţă (II)”, scrise în anul următor, aveau să-mi fie publicate, pe urmă, în aceeaşi foaie. Li s-a adăugat, peste doi ani, un „Post-scriptum” (încă inedit, referitor la vizita ratată a Majestăţii Sale Regelui Mihai, într-un octombrie vitreg şi mizer). Cât despre „«Timişoara» Timişoarei”, poema, strict ocazională, datează din aprilie (sau martie?) ´92 şi are, strictamente, în vedere începuturile publicaţiei, când cetatea-şi căuta defuncţii, încercând să-i numere exact, nu dintr-un zel contabil, dacă vreţi, ci din devotament expiatoriu, – ca în, bunăoară, „Antigona”. Or, rolul Antigonei îl juca, atunci, în Timişoara, „Timişoara”!

„Timişoara” Timişoarei

Începute ca un bocet
după morţii Timişoarei,
paginile „Timişoarei”
mai foşnesc, şi azi, a bocet.

Paginile „Timişoarei”
mistuindu-se, cenuşa
lor aduce cu cenuşa
uneori, a Timişoarei.

Încolţind din zaţul morţii,
paginile „Timişoarei”
nu ştiu dacă Timişoarei
au să-i numere toţi morţii;

că-i vor fi, însă, uşoarei
lor cenuşi, curată urnă
cred, – cât încă-i ne dejurnă
„Timişoara” Timişoarei.

*

n.r.: Monumentul „Crucificare” este o operă din oțel inoxidabil realizată de sculptorul Paul Neagu, inaugurată în 1999 în Piața Victoriei, chiar în fața Catedralei Mitropolitane, unde au fost uciși mai mulți timișoreni la Revoluția din decembrie 1989.