Petru Sfetca (1919–1987)

Un poet rebel în Timișoara anilor ’40, Petru Sfetca este, la 25 de ani, autorul a două plachete de versuri, Solii către lumină, 1940, și Echinox, 1942, precum și a unui volum de traduceri din Ungaretti. Va traduce mai târziu din Montale și Umberto Saba, grație lui Silvio Guarnieri, italian de stânga fixat, la începutul anilor ’40, la Timișoara. Va participa, într-o citabilă alianță, la luptele Cercului Literar de la Sibiu: el este bătăiosul redactor de la ziarul timișorean „Dacia“ care elogia modelul lovinescian. Aderase în 1943, alături de Stoia-Udrea, la Manifestul Cercului Literar de la Sibiu. Fusese selectat, alături de Al. Jebeleanu, Pavel Bellu, Petru Vintilă, în antologia din anul 1944 a lui Virgil Birou, Poezia nouă bănățeană. (…)

Cu vagi ecouri din Bacovia și Blaga, dar și din Ungaretti, Saba sau Montale, Petru Sfetca e, în anul de grație 1945, autorul unor poeme remarcabile prin economia mijloacelor, discreție, lipsa afectării. El vrea să fie un poet al pustei. Lirica peisajului și a așteptării își găsește la Petru Sfetca sisteme originale de figurație. Iată aceste Instantanee de toamnă așezate sub steag bacovian:

„Uriașe ploi cad peste lume/ Și se desfac din cer și rămân:/ Peisajul fără Stăpân/ Parcă le cheamă anume.// Nicio geană nu mai clipește/ În văzduhul obscur și ciudat/ Și pornim departe, departe/ Prin nevăzutele ploi care ne-au înecat…“ Dincolo de sonurile moderne ale lui Bacovia, Blaga, Pillat, Arghezi, pot fi regăsiți Rilke, Novalis, din care scriitorul va traduce cu har mai târziu.

Petru Sfetca (n. Lipova, 22 noiembrie 1919) este și rămâne un poet al pustei. Apocalipsele, întunericul, presimțirile rele sunt ale epocii războiului și, precum mentorul său Stoia-Udrea, precum colegii de generație, scriitorul va refuza literatura oficioasă. Paseri de la Sud este bine prins în timp:

„Încă n-au venit, încă n-au venit/ Le așteptăm sosirea la zenit/ Ne prindem urechea de-oblăncuri la Sud/ Ascultăm liniștea cum trece peste agud;// Și parcă se-apropie și rătăcesc/ Se-apropie de zare și pământesc.“

Cunoscută în epocă este și Autobiografia lui Petru Sfetca:

„Eu vin de undeva departe/ și am trecut prin câmpul gol,/ Pe mânjii mei azurul șade/ Și Timpul e domol, domol…/ Îmi leagănă genunchii drumul/ și-obraji-mi tremură de soare,/ unde mă duc e altă vreme/ și jocuri calde de culoare.“

După anii de închisoare, Petru Sfetca va reveni greu în literatură: își trăiește cu intensitate dezastrul personal. La apariția volumului 30 de poeme noi (1973), Ion Caraion îl va saluta, cu multe superlative. (…)

Cerchist (prin adeziune) și „potențial“ (prin opțiuni culturale), Petru Sfetca agonizează după ieșirea din închisoare. Moare în 1987, după ce, la sfârșitul exilului carceral (1963: fusese condamnat în 1957), uzura era prea mare pentru a reactiva o vocație literară puternică.

*

n.r.: Casa unde a locuit Petru Sfetca se găsește pe Bv. 3 August 1919, nr. 17 și este marcată printr-o placă memorială