Labirintul de rugină și luthierul de umbre. Cartierul Iosefin nu se lasă cucerit, el se lasă, cel mult, îndurat. Pentru Arthur Scott, această zonă a Timișoarei era echivalentul unui conac englezesc lăsat în voia sorții, unde igrasia are pedigree, iar șobolanii par să cunoască istoria austro-ungară mai bine decât tinerii care își beau cafeaua în recipiente de carton pe malul Begăi.

Jaguarul XJ rula cu o discreție regală pe lângă Palatul Apelor, tăind bălțile cu o precizie care nu stropea caroseria. Arthur privea pe fereastră cum fațadele cu atlanți scorojiți și ferestre înalte treceau prin dreptul său ca niște amintiri prost conservate.

— Iosefinul, murmură el, aranjându-și butonii de la cămășa din bumbac egiptean. Locul unde speranța se duce să devină depozit de mobilă veche. Popa, dacă m-ai fi dus în alt cartier, probabil aș fi fost nevoit să port cizme de cauciuc. Aici, însă, mizeria are o anumită textură… barocă.

Arheologia sunetului. Mașina se opri în fața unei clădiri care părea că se sprijină, din pură curtoazie, pe vecinii săi. Deasupra unei uși de lemn masiv, mâncată de carii și de vânturile bănățene, atârna o tăbliță de alamă oxidată: „Klaus M. – Restaurări Instrumente și Secrete”.

Arthur coborî, ferindu-și pantofii Oxford de un râu de apă de ploaie care purta cu sine un ambalaj de pufuleți. Urcă scările scârțâinde până la un etaj unde mirosul de lac de chihlimbar și lemn vechi devenea atât de dens încât puteai să-l tai cu un cuțit de argint.

Înăuntru, spațiul era un haos organizat de viori suspendate de tavan ca niște păsări spânzurate, gâturi de violoncel și cutii de rezonanță desfăcute, expunându-și „sufletele” de lemn. Klaus, un bărbat cu mâini lungi, de pianist deformat de artrită, stătea sub o lampă cu lumină galbenă, studiind ceva printr-un monoclu.

— Klaus, dragă prietene, spuse Arthur, lăsându-și umbrela în prag. Sper că nu te-am întrerupt de la vreo autopsie de Stradivarius.

Klaus nu ridică privirea.

— Arthur. Miroși a ceai scump și a probleme de stat. Ce te aduce în acest cimitir al sunetelor?

— Un tenor a tăcut definitiv la Operă. S-a folosit o coardă de violoncel. Una care pare să fi avut o legătură personală cu gâtul lui Tiberiu Stan.

Klaus se opri brusc. Își scoase monoclul și privi spre Arthur cu ochi tulburi, de culoarea ceții de pe Bega.

— Coarda de La?

— Exact. De unde ai știut?

— Pentru că acum două zile, cineva a venit aici căutând un set de corzi Gut-Core de epocă. Nu se mai fabrică de patruzeci de ani. Sunt făcute din intestine de animal, învelite în cupru. Au un sunet cald, Arthur. Un sunet care imită vocea umană chiar înainte de a o sugruma.