A Helios Galéria
Friss lendületet hozott a képzőművészek életébe a központban, 1968-ban megnyílt Helios Galéria, ahol szintén színvonalas, az Eminescu Könyvesbolt hangulatához hasonló légkör uralkodott. Molnár Zoltán újítása volt, például, hogy a kiállított festményekkel harmonizáló halk, magnóról szóló zenével teremtsenek sajátos atmoszférát a tárlatokon. Akkoriban ugyanis mifelénk a magnetofon még ritkaság volt. Máskor nyílt leckét tartottak ott a diákoknak, felkeltve az üvegfalon túli járókelők érdeklődését is. A galériában rendszeresen bemutathatták műveiket a kor képzőművészei, az akkor még működő Tanárképző Főiskola Rajztanári Karának tanárai, festők, szobrászok, más nem hivatásos alkotók. Örömmel látom, hogy akiket kezdőkként nagyra becsültem, ma már jeles művészekként gazdagítják városunk kulturális életét, s az évek során kiépült nemzetközi kulturális kapcsolatok révén alkotásaik határainkon túl is elismerést szereztek Temesvár művészeinek. A 70-es évek gazdag kulturális élete felidézésére elég megemlítenem az akkori helyi művészek albumaiban olvasható méltatásokat, főleg művészetpártoló rokonom, Dumitru Preda tanár, a Szocialista Kultúra és Nevelés Temes Megyei Bizottságának elnöke írásait, melyekből kitűnik a kor magas szintű szellemisége, a helyi és külföldi szépművészeti alkotások kölcsönös megismerése által elért nagyszerű eredmények. Nemzetközi síkon a legátfogóbb esemény alighanem a Temesvár harminc alkotó művésze 1974-ben Modenában megrendezett sikeres szépművészeti kiállítása volt, köztük kedves ismerőseim, akik műveikkel rendszeresen megörvendeztették a művészetkedvelőket a Helios Galériában és a Sajtóklubban sorra kerülő tárlatokon is.
Miként az irodalom terén, a képzőművészeti körökben is megvoltak az adott kornak megfelelő szellemi vezetők, akik kijelölték az érvényesülés felé vezető út határköveit. Temesvár művészvilága szerencsés volt, hogy markáns személyiségei nemcsak tehetségesek, hanem erkölcsi tartásban is szilárdak voltak. Podlipny Gyula, a 70-es években a város legünnepeltebb festője is kiérdemelte a tiszteletet. Ifjú korában a marxista-leninista ideológia meggyőződéses követője volt, aki már az illegalitásban is harcolt a kommunista társadalmi rend megteremtéséért, a háború után pedig Temesvár művészeti köreiben a kor egyik eszmei vezére lett. Művészeti szempontból, a Budapesti Nemzeti Szalon keretén belül 1919-ben bemutatott öt rajzától kezdve, egész élete sikertörténet.
Az 1898-ban, Pozsonyban született Podlipny Gyula mozgalmas élettörténetét, mely végül is Temesvárhoz fűződik, nagyrészt magától a 93 évet élt festőtől tudom, akit 1963 elején ismertem meg. A Budapesti Szépművészeti Akadémián képzett festő 1926-ban telepedett le Temesváron, ahol egy éven belül Varga Albert festőművésszel magánfestőiskolát nyitottak. 1934-ben kinevezték a Kolozsvárról ideköltöztetett Szépművészeti Iskola rajztanárának, ekkor kötött házasságot Gál Anna festővel (kapcsolatuk 1959-ben majd váláshoz vezet). Karrierje felfelé ívelt, 1936-ban szülővárosába is eljutott kiállításával. Szakmai sikere a rendszerváltással sem sérült, 1945-ben, csatlakozva a helyi képzőművészek szindikátusszervezetéhez, tevékenyen részt vett Bánát kulturális-művészeti élete újjászervezésében, mígnem 1950-ben a Romániai Képzőművészek Egyesületének (Uniunea Artiștilor Plastici – UAP) alapító tagja, temesvári fiókja első elnöke lett. 1950-től az UAP minden rendezvényén részt vett munkáival. 1964-ben újranősült.
A Bánát Múzeum 1974-ben átfogó retrospektív kiállítást rendezett, mikor Julius Podlipny címmel albuma is megjelent a helyi Facla kiadónál. (Második felesége, Annemarie Podlipny-Hehn német, ezért egyre inkább németes formában írják a nevét.) A gazdag, részben színes képanyaghoz Negoiță Lăptoiu írt életrajzot, mely értékes kordokumentum is, a festőre vonatkozó adatokon kívül ott a kortársak neve is.
Az 1988-ban rendezett retrospektív kiállítása alkalmából kiadott újabb katalógus átveszi az addig közzétett kiadványok adatait, kiegészítve a festő újabb munkáival, valamint a kor jeles műkritikusai értékeléseivel, akik közül néhányat magam is kedves ismerősömnek mondhatok, mint Mihai Șora, akit a fények ragadtak meg a festő munkáiban. Deliu Petroiu anyagtalan fényről ír, melyben Podlipny kristályosítja a formát, a költészet és elmélkedés terévé változtatva képeit, míg Szekernyés János, az ekkor már a múzsák világában is jártas publicista, a művészi benyomások és átélések valódi tettenérését és kifejező ábrázolását Podlipny saját specifikumának nevezi, mely által, szerinte, meglepő, bizarr effektusokat vagy titokzatos fényhatásokat teremt. Coriolan Babeț pedig úgy látja, hogy az idős festő, túl a társadalmi, történelmi és erkölcsi tapasztalatokon, túl a kitapintható ellentéteken, a külső, a dolgok és lények bensőjéből kisugárzó fény, a világ lelkének a megfestője. – Szép! Se túlzás, se harsogó politika.
Podlipnyra emlékezve szólnom kell festőtársáról, Szőnyi Istvánról is, akivel együtt kitüntették 1923-ban, a Budapesti Őszi Szalonon, és mind művészetében, mind szellemiségében követőjének tekinthető. Nem véletlen, hogy Szőnyi első retrospektív kiállítása épp Podlipny tárlata után következett, 1974-ben. A katalógus átfogó ismertetőt közöl Szőnyi Istvánról és alkotásairól. Mircea Deac bevezetőjéből megtudható, hogy „Szőnyi Temesváron vált művésszé, tanára hatására a bánáti expresszionizmus légkörébe illeszkedett, mely ugyan folytatta a fovizmust, megállt a kubizmus határainál”. Szerinte Szőnyi az a hiteles és eredeti hazai művész, akinek munkái ragyogón képviselik a cselekvő társadalmi harcos szellemét… Azon festők közé tartozik, akik munkásságukat az embernek szentelték, az ember fáradhatatlan harcának a szocializmus megvalósítása felé vezető út küzdelmeinek a krónikásaként. Szőnyi a harcos expresszionizmus képviselője Románia művészetében.
Túl a szavakon, művészeti szempontból Szőnyi valódi szocialista-realista stílusa a Barokk Palota 2017/18-as évadában megrendezett kiállításon is elnyerte a látogatók tetszését, még ha a bemutatott gyűjtemény nem volt is teljes, jobbára a család tulajdonában levő munkákból állt. Ekkor már festő fiam volt a tárlatvezetőm, aki bár más stílusban alkot, nagy tisztelettel van Szőnyi festészete iránt.
Fellapozva a helyi képzőművészekre vonatkozó írásokat, kitűnik, hogy amíg a 60-as, 70-es években egyes művészek és kritikusaik a nehéz múltat, a politikai-ideológiai hovatartozást tartották fontosnak kihangsúlyozni, a 80-as évekre egyeseknek már volt bátorságuk túltenni magukat bizonyos ideológiai-politikai elvárásokon és olyan írásokat közölni, melyek máig dicsőségükre válnak. – Szeretném hinni, hogy túl vagyunk a fenyegetettségen, miszerint ha valaki művével nem hajlandó behódolni a mindenkori hatalomnak, az társadalmilag nem létezik. Bízom abban, hogy az utókor majd kiigazodik korunk értékeiben, mind szellemileg, mind erkölcsileg.
A fejezet derűs befejezéseként az élet mozzanatait finoman ábrázoló képzőművészt, Gál Annát említem. A Szabad Szó többször méltatta munkásságát. Vajda Sándor 1979-ben ezt írta lapunkban: „Gál Anna színei és vonalai már csupán egyszerűségükben is erkölcsi állásfoglalásról tanúskodnak. Lényegre törésük a belső emberi szépség felfedezésével azonos. Akár portréiról, akár tájképekről van szó, a művész diszkrét és mértéktartó érzelmi ráhangolódása nemesül szeretetté, vonzalommá bennünk.”
1985-ben a Helios Galériában volt retrospektív kiállítása. Az igényesen szerkesztett katalógushoz korunk elismert műkritikusa, Deliu Petroiu professzor írt szöveget. Önarcképe mellett maga a művésznő sorai olvashatók: „Egy jobb világot akarok alkotni, melyben az élet olyan tiszta és világos, mint a virág.”
Galeria Helios
A adus un nou elan în viața artiștilor plastici Galeria Helios, deschisă în centrul orașului în anul 1968, unde domnea o atmosferă similară celei de înaltă ținută din Librăria Eminescu. Inovația lui Zoltán Molnár a fost, de exemplu, crearea unei atmosfere deosebite la expoziții prin intermediul unei muzici difuzate discret de pe magnetofon, care se armoniza cu picturile expuse. Pe atunci, magnetofonul era încă o raritate pe la noi. Alteori se țineau acolo lecții deschise pentru elevi, stârnind și interesul trecătorilor de dincolo de peretele de sticlă. În galerie își puteau prezenta cu regularitate operele artiștii plastici ai vremii, profesorii Catedrei de Desen din cadrul Institutului Pedagogic — pe atunci încă funcțional —, pictori, sculptori și alți creatori neprofesioniști. Mă bucur să văd că mulți dintre cei pe care îi prețuiam la începuturile lor îmbogățesc astăzi viața culturală a orașului nostru ca artiști de seamă, iar prin intermediul relațiilor culturale internaționale dezvoltate de-a lungul anilor, operele lor au adus recunoaștere artiștilor timișoreni și peste hotare.
Pentru a evoca viața culturală bogată a anilor ’70, este suficient să menționez cronicile apreciative ce se puteau citi în albumele artiștilor locali de atunci, în special scrierile rudei mele, profesorul Dumitru Preda — susținător al artelor și președinte al Comitetului Județean Timiș pentru Cultură și Educație Socialistă —, din care reiese spiritualitatea de înalt nivel a epocii și rezultatele remarcabile obținute prin cunoașterea reciprocă a creațiilor artistice locale și străine. Pe plan internațional, cel mai cuprinzător eveniment a fost, fără îndoială, succesul expoziției de arte plastice a celor treizeci de artiști plastici timișoreni, organizată în 1974 la Modena, printre care se numărau dragi cunoscuți de-ai mei, ale căror lucrări îi bucurau cu regularitate pe iubitorii de artă la expozițiile organizate succesiv în Galeria Helios și la Clubul Presei.
La fel ca în domeniul literaturii, și în cercurile artelor plastice au existat lideri spirituali corespunzători acelei epoci, care au jalonat drumul către afirmare. Lumea artistică a Timișoarei a fost norocoasă că personalitățile sale marcante nu erau doar talentate, ci aveau și o ținută morală dârză.
Gyula Podlipny, cel mai celebrat pictor al orașului în anii ’70, și-a meritat deopotrivă respectul. În tinerețe a fost un adept convins al ideologiei marxist-leniniste, luptând pentru instaurarea orânduirii comuniste încă din ilegalitate, iar după război a devenit unul dintre liderii ideologici ai vremii în cercurile artistice din Timișoara. Din punct de vedere artistic, de la cele cinci desene prezentate în 1919 în cadrul Salonului Național din Budapesta, întreaga sa viață a fost o poveste de succes.
Evoluția frământată a vieții lui Gyula Podlipny, născut în 1898 la Bratislava și legată în cele din urmă de Timișoara, o cunosc în mare parte chiar de la pictorul care a trăit 93 de ani și pe care l-am cunoscut la începutul anului 1963. Pictor format la Academia de Arte Frumoase din Budapesta, s-a stabilit în 1926 la Timișoara, unde în mai puțin de un an a deschis o școală particulară de pictură împreună cu pictorul Albert Varga. În 1934 a fost numit profesor de desen la Școala de Arte Frumoase mutată aici de la Cluj, an în care s-a căsătorit cu pictorița Anna Gál (relația lor ducând mai târziu, în 1959, la divorț). Cariera sa a urmat o pantă ascendentă, ajungând în 1936 să expună și în orașul său natal cu expoziția sa. Succesul său profesional nu a avut de suferit nici după schimbarea de regim; în 1945, alăturându-se organizației sindicale a artiștilor plastici locali, a participat activ la reorganizarea vieții cultural-artistice din Banat, până când, în 1950, a devenit membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAP) și primul președinte al filialei din Timișoara. Din 1950 a participat cu lucrări la toate manifestările UAP. În 1964 s-a recăsătorit.
Muzeul Banatului a organizat în 1974 o amplă expoziție retrospectivă, moment în care a apărut și albumul intitulat Julius Podlipny la editura locală Facla. (Cea de-a doua soție a sa, Annemarie Podlipny-Hehn, este germană, motiv pentru care numele lui este scris tot mai des în forma germanizată.) Pentru bogatul material imagistic, parțial color, Negoiță Lăptoiu a scris o biografie ce constituie un valoros document de epocă, conținând, pe lângă datele referitoare la pictor, și numele contemporanilor săi.
Noul catalog publicat cu ocazia expoziției retrospective din 1988 preia datele din publicațiile anterioare, completându-le cu noile lucrări ale pictorului, precum și cu evaluările unor cunoscuți critici de artă ai vremii, dintre care pe câțiva îi pot numi dragi cunoștințe, cum ar fi Mihai Șora, care a fost fascinat de lumina din lucrările pictorului. Deliu Petroiu scrie despre o lumină imaterială în care Podlipny cristalizează forma, transformându-și tablourile într-un spațiu al poeziei și meditației, în timp ce János Szekernyés, un publicist deja familiarizat pe atunci cu lumea muzelor, numește specificul lui Podlipny surprinderea autentică și redarea expresivă a impresiilor și trăirilor artistice, prin care, în opinia sa, creează efecte surprinzătoare, bizare sau efecte de lumină misterioase. Iar Coriolan Babeț consideră că bătrânul pictor, dincolo de experiențele sociale, istorice și morale, dincolo de contrastele palpabile, este pictorul luminii ce iradiază din exteriorul, din interiorul lucrurilor și al ființelor, pictorul sufletului lumii. – Frumos! Fără exagerări, fără politică stridentă.
Evocându-l pe Podlipny, trebuie să vorbesc și despre colegul său de șevalet, István Szőnyi, împreună cu care a fost premiat în 1923 la Salonul de Toamnă din Budapesta și care poate fi considerat un adept al său, atât în artă, cât și în spirit. Nu este o coincidență faptul că prima expoziție retrospectivă a lui Szőnyi a urmat imediat după cea a lui Podlipny, în 1974. Catalogul conține o prezentare cuprinzătoare despre István Szőnyi și creațiile sale. Din textul introductiv al lui Mircea Deac aflăm că „Szőnyi a devenit artist la Timișoara; sub influența profesorului său s-a încadrat în atmosfera expresionismului bănățean, care, deși a continuat fauvismul, s-a oprit la granițele cubismului”. În opinia sa, Szőnyi este acel artist autohton autentic și original ale cărui lucrări reprezintă strălucit spiritul luptătorului social activ… El se numără printre acei pictori care și-au dedicat opera omului, ca cronicar al luptei neobosite a omului pe drumul către realizarea socialismului. Szőnyi este reprezentantul expresionismului militant în arta românească.
Dincolo de cuvinte, din punct de vedere artistic, stilul realist-socialist autentic al lui Szőnyi a fost pe placul vizitatorilor și la expoziția organizată în stagiunea 2017/18 la Palatul Baroc, chiar dacă colecția prezentată nu a fost completă, fiind alcătuită mai ales din lucrări aflate în proprietatea familiei. Pe atunci, fiul meu, care este pictor, mi-a fost ghid; deși el creează într-un alt stil, are un mare respect pentru pictura lui Szőnyi.
Răsfoind scrierile referitoare la artiștii plastici locali, reiese că, dacă în anii ’60 și ’70 unii artiști și critici ai lor considerau important să sublinieze trecutul dificil și apartenența politico-ideologică, spre anii ’80 unii au avut deja curajul de a trece peste anumite cerințe ideologic-politice și de a publica scrieri care le fac cinste și astăzi. – Aș vrea să cred că am depășit perioada de amenințare potrivit căreia, dacă cineva refuză să se supună puterii vremii prin opera sa, nu există din punct de vedere social. Am încredere că posteritatea se va orienta corect în valorile epocii noastre, atât din punct de vedere spiritual, cât și moral.
Ca o încheiere senină a capitolului, o menționez pe Anna Gál, artistă plastică ce redă cu finețe momentele vieții. Ziarul Szabad Szó i-a apreciat în repetate rânduri activitatea. Sándor Vajda scria următoarele în publicația noastră, în anul 1979: „Culorile și liniile Annei Gál mărturisesc o poziție morală fie și doar prin simplitatea lor. Căutarea esenței se identifică cu descoperirea frumuseții interioare umane. Fie că este vorba despre portretele sale, fie despre peisaje, acordul emoțional discret și cumpătat al artistei se înnobilează în noi în iubire și atracție.”
În anul 1985 a avut o expoziție retrospectivă la Galeria Helios. Pentru catalogul redactat cu exigență, profesorul Deliu Petroiu, un critic de artă renumit al vremii noastre, a scris textul de prezentare. Alături de autoportretul său pot fi citite chiar rândurile artistei: „Vreau să creez o lume mai bună, în care viața să fie la fel de curată și luminoasă ca o floare.”
