Ștrandul UMT

✦

5 august

Plec ieri de la ștrandul UMT, așa, pe la ora 14, chem un Uber. Îl văd pe telefon cum se apropie. Acum e la 500 m, va fi aici în niciun minut.

Aștept un minut, două minute, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt minute. Nimic! Trimit un mesaj: „Salut! Mai veniți?”. „Ja, ja!”, îmi vine răspunsul în germană, și mașina apare, în sfârșit: o Dacie roșie. Șoferul, pe la 30 de ani, față de pictor, cu mustață lungă în furculiță, exact ca la Salvador Dalí, și cu o bărbuță subțirică, cu șpiț, exact ca la Velázquez.

– Domnule, pot să vă întreb ceva? zic. De fapt, ce-ați făcut opt minute tot într-un loc?

– Păi, știți, am avut un client, un profesor de istorie foarte bătrân.

– Da, și?

– Și când să coboare, a început să-mi povestească despre Brâncuși. A tot povestit, și eu am văzut că mă așteptați, dar mi-a fost jenă să-l întrerup. Și am stat și l-am ascultat.

– Ohoho! zic. Hai că m-ai dat gata, ești scuzat!

Ajungem la hotel, cobor, plătesc. Îi mai dau un bacșiș pentru Brâncuși și doilei pentru cele două jumătăți de mustață ale lui Dalí. Zâmbește jenat:

– Mulțumesc! Și vă rog încă o dată să mă scuzați.

– Păi nu, zic, povestea a fost tare de tot!

Mă duc în cameră, ia să pun eu telefonul la încărcat. Problema e că n-am telefon! What?! Îl caut în buzunare, sub pernă și plapumă, sub pat și, desigur, în baie, unde nici nu am fost. Ei, da, din iluzii suntem făcuți, să privești adevărul în față e foarte dur.

Mă duc jos, la recepție.

– Mi-am uitat telefonul în Uber, zic. Ce să fac?

– Hm, hm… Păi, sunați-vă la telefon, îmi zice Daniel, băiat deștept.

Atât că nu-mi știu numărul (eu nu mă sun niciodată) și nici numărul Daciei roșii nu-l știu. Pe șofer îl cheamă Lazăr, asta știu. În Timișoara sunt peste 20 de mii de Ubere înregistrate și vreo 200 de Lazări. Deci mă duc la laptop și îl sun pe Robert Șerban, care a scos cândva o carte cu diferite anchete și căutări la poliție.

– Oho, Jan, zice, păi, sună-te la telefon!
– Ba nu, zic, că nu-mi știu numărul.

Deci scenariul viitorului devine tot mai traumatizant, dar speranța moare la urmă.

Îl sun pe Marcel:

– Tolceo, fii atent!
– Telefonul tău e la mine, zice.
– Poftim?!
– M-a sunat șoferul de Uber, că eram ultimul tău contact, și mi-a adus telefonul. Uite, chiar în secunda asta mi-l dă, tocmai stau nas în nas cu el, în ușă.

Și efectiv aud vocea lui Lazăr–Dalí–Velázquez:

– Lăsați, că nu trebuie!
– Ba da, zice Marcel, trebuie să-i iei.
– Ba nu!
– Ba da! Și încă o chestie: am impresia că te ocupi cu artă. Da?
– Da.
– Păi, uite: proprietarul telefonului are marți o prezentare de carte la Cărturești. Voi fi și eu acolo. Nu vrei să vii? Te invităm.
– Da, da, zise el uluit, vin.

Și, uite-așa, am mai câștigat un personaj în public. Sau, mai bine zis, m-a câștigat el.

Deci asta a fost o poveste adevărată cu telefonul. Și dacă mă sunați la telefon, vă povestesc mai mult. Sper să nu-l uit în Uber.

*

n.r. Ștrandul UMT nu mai există sub vechea formă, fiind transformat în complexul Amazonia Park

Jan Cornelius, „În al nouălea cer. Păcat că nu merge liftul”, Editura Lebăda Neagră, 2026