— Marțea și joia am curs până seara. Mâine e ultimul, de fapt.

— Deci azi ești liberă? Perfect. Am drum prin centru după cinci jumate. N-ai chef să ne întâlnim la o terasă în Unirii pe la șase? Undeva la umbră. Parcă a mai cedat și arșița astăzi. Mai stăm și noi de povești…

Arina se uită la ceas, apoi pe geam. Într-adevăr, parcă se adunaseră niște norișori, aerul nu se mai vălurea precum plasma încinsă. Casa era pustie, iar ea fusese prinsă cu studiul. Smulsă abrupt din reveria-i academică, nu-și puse problema de unde avea Cosmin numărul ei sau de ce așteptase înadins să plece Silviu la munte ca s-o sune. (…)

Când, în spatele lor, orologiul Domului bătu ora șase și jumătate, Arina tresări atât de vizibil, încât scaunul se dezechilibră și scrâșni scurt pe piatra cubică de dedesubt. Își ceru repede scuze, se ridică și spuse că merge la baie. Se căznea să umble alene, ar fi vrut să țâșnească. Trecură vreo zece minute și nu mai apăru. Cosmin se foi o vreme, apoi intră și el să o caute. O găsi cu privirea pendulând între televizorul barului și telefonul pe care butona.

— Au mai zis ceva?

— Nimic în plus.

— Păi sună-l. Dacă-ți faci griji.

— Am încercat, nu e în rețea. Scuză-mă, hai să ieșim, spuse ea, sperând că nu i se observă nerăbdarea.

Trebuia să se adune, să nu se dea de gol. În fond, era numai cumnata. Fosta cumnată.