Am să-i înving, Oana, am să fac o crescătorie de pisici și-o să-mi burdușesc casa cu radiouri, undele lor interferează și-i împung ca niște cuțite. Am să mă înconjor de ele, ca Decebal în munți, am nevoie de un pisic mare, nu, am nevoie de un leu cu răget puternic, o să-l numesc Claudius Maximus, iar dacă voi fi înfrântă, el va spune lumii mai departe despre Ei, tuturor celor care merg la zoo și ascultă. Va spune și despre mine că sunt abilă în a întinde curse, deși fragilă ca o trestie – zice Oana, am adunat un întreg arsenal de aparate, o plasă țesută din antene, casa mea va deveni câmpul rezistenței și luptei până la ultima suflare. Vocile lor nu se mai aud de vocile multiple din radiouri și-atunci toate becurile din casă se ard și ne e foame
să faci ouă prăjite din ele, șoptește domnul cu pălărie înaltă să curgă lent din tigăi și din radiouri ca galbenul din păpădii
Ei lucrează și cu tăițeii, cu incendiul și cu obiecte mici ca piunezele.
Au încercat să-l sufoce pe Luigi. Într-o zi în care vră biuțele ciripeau strident și copiii țipau ascuțit, de parcă erau chinuiți. Erau mulți, traversau Piața Operei încolonați doi câte doi și măcănitul vocilor lor îmi irita auzul, cafeaua devenea incoloră și zahărul iute. Pocnetul unui pahar spart, scăpat din mână de un chelner neatent, a tunat ca un gong greu în tâmplele mele și șoaptele au început să se audă amestecat, printre voci distonante de preșcolari. Am privit în jur ca o zebră încolțită, copiii încolonați se mișcau atât de lent pe ritmul șoaptelor pe care nu le înțelegeam și nu voiam să le înțeleg, un cuplu de liceeni se sărutau și se lingeau pe obraz la câțiva metri de terasa unde stăteam așezată, înmărmurită în ora 10:41 a dimineții. Le puteam vedea limbile moi într-un sărut odios, minutul ăsta parcă încremenise pe telefonul meu și mă prefăcuse și pe mine într-o statuie din centru, cu cafeaua aburindă în față. De undeva din dreapta mea se auzeau mugete, strigăte de agonie ale unei cornute torturate de fier roșu, iar un susur de voce își creiona cuvintele tot mai clar: – Dă-le foc, Sânzinica.
Florentina trecea printr-o restructurare majoră cu magazinul, probabil în ton complet cu vremurile, care se schimbau rapid, mai ales în aria comerțului. Avea de concurat nu doar cu legile tot mai nepermisibile, șpăgile tot mai mari, furnizorii tot mai restrictivi, ci cu însuși centrul orașului, în care înfloriseră o pleiadă de magazine. Problemele erau multiple, începând cu faptul că magazinele astea vindeau produsele reale ale mărcilor pe care cei din cartier le cumpărau mereu contrafăcute, la preț mult mai ieftin și o calitate de care nimănui nu-i păsa, din simplu motiv că nu aveam termen de comparație. Odată ce unii dintre noi au început să vadă ce înseamnă niște adidași adevărați, am început să ne îndoim de calitatea mărfurilor aduse de Bondi și alți furnizori dubioși la Flory. Apoi, mai era aspectul magazinului, feng shui-ul locului. Florentina era matroana absolută a unei încăperi de 6 metri pe 6, un loc înghesuit în care aveai impresia că marfa pica peste tine dacă-l comparai cu cele din centru. Oalele erau mânuite mereu întru exemplificare, hainele erau expuse pe umerașe improvizate, cartușele de țigări formau grămezi dreptunghiulare oriunde mai era loc, iar ciocolățile și restul dulciurilor erau expuse pe rafturi înalte, unde nu puteau fi atinse decât dacă le cumpărai. Cu dezordinea simpatică de marfă, mătușă-mea fumând înțolită ca șefa pirandelor, maică-mea trebăluind printre rafturile înghesuite, două pahare de Angelli pe tejghea, scrumiera plină, scaunul mereu disponibil pentru cine vroia să stea la povești, te simțeai ca acasă. Problema era că, după ce mergeai în magazinele din centru, nu mai vroiai neapărat să petreci atât de mult timp ‘acasă’. Acolo spațiul era larg, culorile pale, luminile prietenoase, iar vânzătorii te tratau ca pe cineva din familia regală dacă arătai că ai bani de cheltuit.
În plus, țigările se găseau peste tot, oalele nu se mai vindeau ca odinioară, și hainele erau niște biete copii ale minunățiilor vândute în centru, unde vânzătoarele nu-ți suflau fumul în față și nu beau Angelli la tejghea. Și-apoi, magazinele cu autoservire în care puteai învârti ciocolățile pe orice parte și fâșâi orice ambalaj colorat între degete erau iarăși la mare căutare. Oamenii au început să meargă la Flory doar ca să stea la taclale și au încetat să mai cumpere câte una alta.
Pentru a oferi cele mai bune experiențe, folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și/sau accesa informații despre dispozitiv. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne va permite să procesăm date precum comportamentul de navigare sau ID-urile unice pe acest site. Neacordarea consimțământului sau retragerea acestuia poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.