Casa Mühle, Bv Mihai Viteazu, nr. 3

Există case care, în clipa când le vezi, te fac să ți le închipui în seara de Ajun. Există case în care ai putea să te muți imediat. Există case prin care te plimbi în gând de fiecare dată când treci pe lângă ele. Există case de a căror prezență ești conștient ca de prezența unei persoane și care treptat devin parte din universul tău vizual.

Există case în care îți imaginezi că trăiesc oameni frumoși și dăruiți. Case cu pereții îmbrăcați în cărți, case din care auzi răsunând muzica. Există case unde prin ferestrele înalte zărești tablouri de pe vremea când timpul curgea mai lent și mai puțin foșnitor. Există case cu terase rotunde, cu dale ca o tablă de șah, unde din când în când surprinzi o zbatere diafană de perdea sau vezi un domn care își ia cafeaua, citind ziarul. Există case în care, dincolo de lamelele esslinger-ului, siluetele alunecă lin, făcându-te să crezi că ele dansează la un bal cu adieri de cristal, cu munți de trandafiri și șampanie. 

Există case care poartă în ele istoria unui oraș – a unui timp ce prin ele se vrea neuitat. Există case pe care le saluți ca pe un prieten vechi și care îți întorc salutul doar prin puterea amintirilor depozitate între pereții lor. 

Există case care readuc clipa, la fel cum o face muzica. Case care te duc înapoi, într-un timp trăit, pe care ele ți-l restituie – sau într-un timp netrăit, dar pe care ele îl fac și al tău. Există case care te lasă să le descoperi frumusețea dincolo de labirintul vegetației, pe măsură ce aceasta se schimbă cu fiecare anotimp. 

Există în Timișoara o casă pe care o știu din primii ani ai existenței mele și care cu timpul a devenit fundalul misterios al visărilor, suprafața de proiecție a fanteziilor și locul de întrupare a multor lecturi. Casa stă de două sute de ani în colțul, cândva verde, pe care bulevardul Mihai Viteazul îl face cu bulevardul Victor Babeș. În ea am consolat-o în copilărie pe Mrs. Havisham, etern aflată în așteptarea logodnicului și în salonul ei am dansat, adolescentă, la balul din Ghepardul. Mai târziu am înconjurat-o numărându-i frontoanele sau ascultând voci părelnice din beciul de sub terasă, care îi vesteau prăbușirea. 

În ultimii 25 de ani i-am urmărit transformarea, cu fiecare vizită acasă. De la o vreme nu mai părea locuită. Mai apoi, vegetația care mi-o ascunsese ani de zile sporindu-i misterul, a fost eradicată, lăsând-o expusă, cumva impudic, privirilor indiferente. A stat un timp așa, golită de sens și vizitată doar de anotimpuri, până când într-o zi am revăzut-o pe web. De fapt, i-am văzut doar pereții. Casa în care depozitasem atâtea vise era o ruină. 

Atunci am aflat că în ea a locuit un om care știa să vorbească cu florile. Numele lui era Wilhelm Mühle. Și printr-o miraculoasă inducție, în timp ce citeam povestea familiei Mühle, casa din gândul meu își recăpăta semnificația. Ea mă lăsa acum să visez din nou la baluri strălucitoare din saloanele decorate cu ghirlande de trandafiri, trimise de horticultor tocmai la Viena. Mă făcea să văd sala aurită a teatrului din Timișoara, la inaugurarea de după incendiul din 1880, îmbrăcată, tot de el, în jerbe sângerii. Azi îl văd pe Wilhelm Mühle împreună cu fiul său Arpad, schițând pavilioane și rondouri de pasteluri involte, aplecați deasupra mesei din sufrageria Bidermeyer, a casei care le va purta numele.  Grădina, gândită de ei în 1891 pentru expoziția universală de la Timișoara, va deveni Parcul Rozelor, un loc ce va avea să schimbe pentru totdeauna fața orașului, întregindu-i renumele. Acum mă gândesc la generozitatea cu care Arpad a numit primul trandafir – dintre cei 13 pe care avea să-i creeze -, Die Banater Rose.  Și de abia acum, când am aflat că în Casa Mühle s-au împletit buchete pentru trei regine, știu de ce am asemuit-o mereu cu un palat.

Există case pe zidurile cărora se cațără iedera uitării. Case în geamurile cărora se reflectă asfințitul. Există case a căror dispariție lasă o rană.

*

Foto: Daliana Iacobescu