Oul enigmatic
Zilele trecute m-am dus la farmacia Catena din Prințu Turcesc să iau un spray cu biotină, pentru regenerarea părului. Toată viața am purtat părul lung și mă mir că n-am chelie încă. L-am îngrijit. Cu ulei de ricin, gălbenuș de ou și miere, fiole de Ginseng și pliculețe de nes, cu roșii și bere. Și n-am chelit. Desigur, e și genetică treaba.
Stau la coadă, îndeletnicirea mea preferată. Și aștept, frate, ca la poștă. Farmacista atâta futcătre cu o pensionară de-mi vine rău, colega e în depozit, mai sunt trei personae-n fața mea, cu diverse țedule. Mi-e clar cât e ceasu, plec. Peste drum e farmacia Dona. Nu ținem ser cu biotină. Ok. Numai eu știu cât m-am căznit să parchez prin zonă, pe borduri, între șanțuri cu apă și nămoale, să nu mă trezesc cu mașina ridicată de Timpark.
Mă duc în vizită la ai mei, e șapte seara. N-am țigări, stau în traficul nostru celebru ca tâmpitu, aș trage o țigare. De pe podul Michelangelo, spre strada Cluj, curg sute de mașini, pe cele patru benzi. Și aici intervine acel incredibil din viața mea, care m-a făcut să folosesc minimul minimorul de ficțiune în scriitură. Am avut parte de atâta noroc pe pământ de nu se poate mai mult, încât am învățat, abia spre cincizeci de ani, să gestionez cu un dram de înțelepciune sutele de mici situații de căcat care-mi împânzesc viața de zi cu zi. Razie de poliție în infernul de trafic, incredibil cum s-au găsit. Actele la control. Totul ok, plec în două minute. Îmi pun înapoi actele în bordul mașinii și văd un pachet de țigări, plin pe jumătate. Ud leoarcă. De la un spray cu biotină de rezervă care s-a scurs, neînfiletat bine. Era totul la botul calului, tot universal de care aveam nevoie atunci. Am rămas și fără biotină și fără țigări și cu nervi. În bord am găsit și un ou, cine știe de când e acolo, nu știu dacă-i fiert sau viu.
În avalanșa de mașini de pe Michelangelo, în dreapta liceului de muzică Ion Vidu, un Logan stă pe avarii. Madăfacăru a blocat întreaga bandă. Din spate, nimeni nu lasă pe nimeni să-l depășească. Claxoane, ambuteiaj, ălă nu se clintește, lumea pierde semaforul verde pe dreapta. Și încă unul, din nou, nimeni nu lasă pe nimeni să-l ocolească. La un moment dat ajung în dreptul lui. Un mustăcios, de vârsta mea. Îl doare la bască, stă pe telefon, sigur așteaptă pe cineva. Cobor geamul, apuc oul și-I fut una de toată minunea preciziei în geamul din stânga lui. Oul nu era fiert. O masa gălbui-verde se-mprăștie ca bomba, cojile sar în toate direcțiile, ăla tresare ca lovit de șlog, n-o să-i uit ever țocul și groaza de pe chip. Îmi pare rău, nimeni n-a spus că nesimțirea n-are consecințe. Nici măcar n-a parcat pe trotuar cu jumate de mașină, pur și simplu a blocat tot, în numele sfântului Avarie, practicat cu o uluitoare ușurință oricând și oriunde. Și eu o fac, toți o facem. Însă cu o anumită doză de pioșenie, scuză și culpă, cu străduința cât de mult putem să nu-i deranjăm pe ceilalți. Ei, unii n-au nici un disconfort. Ei, îl vor avea!
Știu că nu e un exemplu de urmat, însă, recunosc sincer, m-am simțit excelent. Asta e. Asta e lumea în care trăim. Obișnuiți să înghițim toate rahaturile, fără să ripostăm. N-o să ne ferim de ea, cum nu se ferește nici ea de noi. Dacă Oul dogmatic a lui Ion Barbu vorbește despre metaforizarea genezei universului, misterul creației și dogma religios-spirituală, esența cosmică și a divinității, oul meu enigmatic vorbește despre simpla atitudine a unui om simplu față de nesimțiți, punct. Chiar regret lipsa unei știri de genul ”scriitorul Borco Ilin i-a futut un ou în geamul mașinii unui nesimțit pe avarii pe str. Cluj”.
Nu știu unde este în toată povestea asta înțelepciunea mea de gestionare a micro-situațiilor de care vorbeam, însă spiritul meu rămâne intact în fața violului societății nebune și abuzive în care trăim.
Mă duc la Profi. Nu pentru un hotdog, nu pentru un vinuț roze sec la 187 ml, ci pentru un cofrag de ouă. Cum zice sloganul nostru bănățean: povestea merge mai departe!
Pentru plete e, în afară de biotină, cel mai bun oul. Iar pletele sunt atitudine, nu păr de înfundat chiuveta sau vana.
