Oroianu

Dura exact un minut până traversam bulevardul și o luam la stânga, spre poarta largă, vopsită într-un ocru murdar, pe care bătută în cuie era agățată o tablă galbenă: M. Oroian, Reparăm fermoare, remaiem ciorapi (în curte). După ce treceai prin holul înalt, din care se deschideau, ca-n oglindă, două culoare pardosite cu podele de lemn, intrai în curte navigând printre tufe de buxus și coloane de crini. Când am urcat pentru prima dată cele două trepte spre ușa cu geamlâc a micuțului atelier, trebuie să fi avut vreo nouă ani. Duceam ciorapii mamei la remaiat. Domnul Oroian ședea în spatele vitrinei de sticlă, înțesată cu zeci de cutiuțe pline de mici obiecte inexplicabile. Concentrat, strângând în arcada ochiului o lupă tubulară, lua cu penseta mici dinți lucioși dintr-o cutie rotundă de tablă, pe care îi fixa apoi cu un patent de banda unui fermoar. A dat ușor din cap în semn de salut. De la radioul portativ, pitit pe unul din rafturi, se auzeau în surdină cotele apelor Dunării. 

În timp ce contemplam pereții plini de calendare prăfuite și imagini de vacanță desprinse de prin almanahuri vechi, de după perdeaua înflorată din stânga tejghelei s-a ivit mai întâi spinarea masivă a doamnei Oroian care ținea în mână un carton dreptunghiular ticsit cu pachețele minuscule. S-a așezat cu cutia în poală și m-a privit pe deasupra ochelarilor atârnați pe vârful nasului. Am mai dat o dată binețe și i-am întins punga de hârtie în care se aflau doi ciorapi de nailon. Ciorapii mamei. Cu gesturi experte și-a strecurat mâna dreaptă în primul ciorap și, desfășurându-l în lumina veiozei de pe pult, a găsit imediat firele duse: doi lei. Un leu pentru fiecare fir. La al doilea ciorap, alți doi. I-a împăturit într-un petec de ziar, din micul vraf de hârtie tăiată în pătrate de diferite dimensiuni, și m-a întrebat de nume. L-a scris cu creion chimic pe marginea ziarului și mi-a spus cu o voce aspră: Poimâine sunt gata, să vii cu bani potriviți. 

Cu timpul, drumul la Oroianu a devenit un ritual al sezonului rece. Știam procedura, știam prețurile și îmi plăcea să aștept după vreo „urgență” (doi lei firul) privind cum doamna ducea firele transparente cu acul de remaiat sau cum meșterul înșira tacticos dinții strălucitori pe benzile colorate, repara cheițele cu un clește ascuțit sau freca fermoarul cu o bucată de săpun, ca să alunece mai bine. La sunetul surd al radioului se adăuga parcă zumzetul tihnit al lucrului făcut cu zăbavă. La o vreme, domnul Oroian a rămas singur în atelier. Nu după mult timp am aflat că soția lui murise. Se descurca greu cercetând cu mâinile sale aspre ciorapii delicați, care erau însă întotdeauna gata la data stabilită, remaiați de o mână nevăzută. A urmat o perioadă tristă în care scrumiera de la cotul meșterului devenise neîncăpătoare, iar pieptarul halatului său din doc gri, purtat peste eterna bluză de trening, avea tot mai multe pete. 

Într-o bună dimineață de toamnă, cam pe când am început să-mi duc propriii mei ciorapi la remaiat, am găsit micuța gheretă proaspăt zugrăvită, în colțul din stânga atârna o perdea nouă în dungi, iar pe scaunul din fața ei stătea o doamnă plinuță cu un zâmbet binevoitor. Dintr-un casetofon nou, amplasat pe un raft la vedere, răsuna o arie din Traviata. Doamna a salutat cu grație, mi-a luat pachețelul cu ciorapi în primire și, după o cercetare atentă, a spus: Ciorapii dumneavoastră trebuie să fie din Italia, au fir de metal. Aveam de a face cu o profesionistă. Ale ei erau, cu siguranță, mâinile iscusite care făcuseră treaba timp de un an. Curând, noua doamnă Oroian a început să-mi placă. Era mereu învăluită de un nor de fum, înălțându-se în fuioare argintii din țigările care se fumau singure în scrumiera de metal. De obicei purta o bluziță cu mânecă scurtă, care lăsa să i se vadă brațele plinuțe, dar frumos modelate. Mă fascinau gesturile ei elegante, când își prefira degetele, împodobite cu inele de aur și date cu ojă roșie, prin ciorapii transparenți sau când trăgea cu voluptate din țigară, după ce-i împachetase strâns în hârtie. 

Treaba mergea bine, câteodată în spațiul îngust destinat clienților ne nimeream câte trei persoane. Restul trebuiau să aștepte în curte. Domnul Oroian ciocănea dințișorii argintii pe o nicovală mică, doamna Oroian țesea fire nevăzute, iar din casetofon răsuna vocea inegalabilă a Mariei Callas. Ulterior, pe reclama de tablă de la stradă a apărut un rând nou, scris de mână: Umplem brichete. Acum izul de gaz butan se amesteca cu mirosul de fum din atelier, cu cel de lucruri vechi și cu parfumul floral al doamnei. 

Nu am șirul anilor care au urmat, capsula de atemporalitate din micul atelier, aflat în Piața Maria din Timișoara, nu se lăsa conectată la evenimentele externe, dar într-o altă toamnă, când probabil că eram deja studentă, am găsit-o pe doamna Oroian singură în magazin, șezând în spatele vitrinei, care acum era plină de plicuri lucioase cu ciorapi noi, din import. Era îmbrăcată complet în negru, pe mâna dreaptă îi mai strălucea doar un inel subțire, iar lacul de pe unghii era cojit. Trebăluia cu un clește minuscul la o încuietoare de lănțișor. Din delicatețe nu am întrebat-o unde e domnul Oroian. Îmi părea însă rău că n-am dus niciodată un fermoar la reparat.

*

n.r. Atelierul Oroianu se găsea în Piața Maria nr. 3