Discurs ținut de Avram Imbroane cu ocazia înființării Fundației Dr. Avram Imbroane a românilor de peste frontieră, 1934 (ultima cuvântare ținută la Timișoara)

„Consider inițiativa dumneavoastră ca o acțiune parțială din ceea ce neamul nostru ar trebui să înceapă, din hotare în hotare, într-un ansamblu de activități ale tuturor puterilor românești. Mă frământ mult, zile întregi și nopți nedormite, punându-mi necontenit întrebarea: care este calea pe care trebuie să apuce neamul nostru pentru a-și asigura un viitor demn de originea și de trecutul său? Eu am crezut întotdeauna și cred și azi în virtuțile neamului meu. Cred în toate marile sale calități, care l-au conservat de-a lungul vremurilor și l-au înălțat, impunându-l în fața unor popoare mult mai numeroase. Cred, azi, că fiecare român vrea să facă maximum de bine pentru neamul său. Cu toate acestea, nemulțumirile noastre sunt mari, frunțile noastre sunt posomorâte, multe ne lipsesc din câte ar trebui să avem. Poate că încă n-am găsit sistemele prin care să ne croim fericirea noastră și a copiilor noștri.

Cuvântul suprem, formula cea nouă care ar trebui să ne domine pe toți este, după mine: refacerea, reformarea acestui neam din temelie până în creștet. Un bărbat de stat al unei națiuni a spus cândva: „Am reușit să schimb întregul caracter al poporului și, prin aceasta, am reușit să dau o altă îndrumare istoriei neamului meu.” Din temelie trebuie să reformăm totul și noi. Un popor are și el, în istoria sa, perioade active și perioade pasive. Nu râvnim noi prea mult după bogății materiale. Strămoșii noștri au trăit săraci prin secole, iar poporul nostru a făurit proverbul că sărăcia nu este o rușine. Noi știm însă că nu suntem săraci, pentru că Dumnezeu a dăruit pământul nostru cu toate bogățiile lumii.

Cunoscând acest adevăr, mă sperii de ceea ce văd prin satele noastre, pe care le iubesc, fiindcă în ele am crescut și din ele am pornit noi toți. Aceste sate trăiesc și azi ca acum o sută de ani. Optzeci la sută din popor este bolnav. Am luat cândva cuvântul în Parlament, la o discuție privind bugetul sănătății publice. S-au mirat atunci toți doctorii, întrebându-se ce caută un teolog la discuția acestui capitol. Eu însă m-am priceput să discut acest subiect, fiindcă am văzut cu ochii mei mizeria din sate, am pipăit cu degetele mele toate rănile cauzate de această mizerie. Suntem un popor de cântăreți și de artiști, zicem noi, și lucrul se poate verifica, fiindcă în afară de coruri și fanfare nici nu ne mai îngrijim de altceva. Nu ne îngrijim sănătatea, nu ne cultivăm rațional pământul, nu ne cunoaștem toate bogățiile de care dispunem, nu coordonăm producția noastră și nu tragem nici a zecea parte din profitul ce ni s-ar cuveni din ea. Trăim și murim în cântec de fanfară.

Școala noastră îi învață pe copiii noștri tot felul de lucruri, dar toate învățăturile ei nu au nicio valoare dacă nu-i învățăm cum să se spele, cum să fiarbă apa, cum să-și ferească sănătatea, cum să-și crească copiii și cum să-și muncească pământul. Noi producem, în medie, abia 600 kg la jug de grâu, pe pământ fertil, în timp ce germanii produc, pe piatră, de două ori pe atât. Iată câteva probleme care ne dor și care atrag după sine altele, tot atât de dureroase.

Nu mă interesează cine va soluționa aceste probleme, fiindcă nu vorbesc în fața acestei adunări de români numai în calitatea mea de liberal, ci vorbesc în calitate de român, cu durere pentru toate durerile tuturor românilor. M-ar îndurera dacă s-ar neglija aceste preocupări, căci nu toți ne frământăm, punându-ne aceleași întrebări.

E drept că trăim vremuri paradoxale: în România tuturor bogățiilor, pentru români problema cea mai arzătoare este problema pâinii de toate zilele.

Aceasta este rana cea mai grozavă a existenței noastre naționale: să dispună țara ta de toate bogățiile pământului și să n-ai tu, de cele mai multe ori, nici măcar bucățica pe care s-o pui în gură. Am credința că această rană dureroasă nici nu o putem vindeca decât dacă, în chestiunea ei, ne decidem să fim cu toții de acord: hotărârea noastră să fie uniformă, iar măsura de îndreptare — fie că voi putea s-o iau eu, fie că o vei putea lua dumneata — să fie de asemenea uniformă.

Nu sunt de acord cu cei ce atribuie crizei numai cauze materiale. Au, desigur, dreptate, dar numai în parte. Există în omenire, din nou, mai mult o criză a sufletului, asemenea celei din vremea lui Hristos, care a reformat sufletul omenirii de atunci, reformând omenirea. Mai este nevoie și de educație, de bună îndrumare.

(…)

Politica încă i-a stricat pe acești oameni. Mergem, în felul în care se face politică la noi, spre o catastrofală sfâșiere a puterilor noastre naționale. Nu poți să chemi lumea la o muncă de utilitate publică în comună, nu poți să-i ceri să-și facă un pod sau un drum, fiindcă vine adversarul să te supraliciteze, să spună că n-ai dreptul să ceri un asemenea lucru, iar oamenii se împart în tabere, se ceartă, se învrăjbesc. Ne rușinăm când ne gândim de unde au pornit partidele — de la idei, de la doctrine — și unde am ajuns prin politica lor măruntă. 

Ne sufocăm dacă nu vom proceda imediat la o primenire a mentalității, la o nouă concepție a drepturilor și îndatoririlor fiecăruia dintre noi. Preotul să fie devotat bisericii și misiunii sale, învățătorul să desfășoare o activitate educativă în toate direcțiile, agronomul să-i explice săteanului ce este de făcut în gospodăria lui. Toți să activăm pentru reforma prin care va trebui să trecem.

Să păstrăm din trecutul nostru tradițiile de limbă, de credință și de obiceiuri, dar să le armonizăm cu ritmul vieții moderne; să nu uităm niciodată că nu putem sta pe loc, în timp ce viața evoluează în jurul nostru. Și, mai cu seamă, să dispară răutatea, critica veninoasă și fără rost, ca să punem în locul ei munca și armonia neamului întreg.

Aș dori ca aceste cuvinte, pe care le rostesc în fața unor români cu tragere de inimă pentru neamul lor, să fie auzite și urmate de toți ceilalți români. Să procedăm în înțelesul acestor cuvinte nu mâine, nu poimâine, ci azi, imediat. (…)”

Timișoara, 4 februarie 1934

[,Renașterea”, nr. 7, din 9 februarie 1934]

*

n.r. În fotografie e casa unde a locuit familia Imbroane și sediul Fundației Avram Imbroane, pe strada Mihail Kogălniceanu, nr. 16