Gusti, motanul vărgat a murit încă din vară. Nu avea să rămână deci nimeni în urma lor. Ce-i drept rămăsese parcul de pe malul râului dinspre castelul de apă, apoi parcul a fost lăsat în paragină, oamenii și-au făcut grădini acolo, apoi au fost părăsite grădinile și pășteau seara cai pe malul râului și capre. Mai exista și podul, apoi l-au dărâmat și au zidit altul neutru și urât. Era apoi strada, însă oamenii au început să se mute de acolo și în casele lor au venit șatre de țigani, apoi au dispărut și aceia și, când am trecut din nou cu tramvaiul nu mai rămăseseră nici casele doar munți de dărâmături și noroiul , iar peste un timp s-au clădit blocuri în care s-au mutat alți oameni.
N-am crezut nici atunci, nici mai târziu în posibilitatea întoarcerii ei, deși uneori îmi plăcea să-mi imaginez, nu revederea în sine, căci eram conștientă că Iulia cea din amintirile mele murise de mult, poate chiar când se urcase în tren, iar eu n-aș fi avut în fața mea decât o străină cu o evoluție atât de diferită de a mea sau de propria ei evoluție posibilă, dacă ar fi rămas, încât această revedere ar fi fost cel mult penibilă. Prietenii pe care ți-i aduni mai târziu sau pe care îi moștenești, oameni în toată firea, numai au cum să se schimbe prea mult și chiar dacă îi vezi rar, o dată la câțiva ani, e ca și când abia te-ai fi despărțit de ei. Încercam, de fapt, să-mi imaginez cum ar fi văzut ea orașul acum, nu cu nostalgie, ci cu ochii celui din afară.
Mă gândeam la asta când treceam podul înspre Piața de fân (n.r. actuala Piața Badea Cârțan), când de sus, în huruitul tramvaiului, se deschidea perspectiva: de o parte casele mai înalte de la începutul secolului, de cealaltă doar case fără etaj în aerul prăfos al unei amiezi de vară; în mijloc, tarabele înmulțindu-se mereu în dezordine, mesele de beton și lumea mișunând printre ele; la intersecție șoseaua și mașinile, în capăt aleea de salcâmi cu crengile ciuntite periodic până aproape de trunchi și frunze de culoare incertă; frizeria din colț și castanii din fața școlii.
Dintr-o dată atât de mic și de meschin, resturile unei lumi definitiv condamnate. Crăpăturile asfaltului incredibile, ca un geam spart cu o piatră, păienjenișul liniilor înmuiat de căldură; burlanele pline cu mușchi, grilajele ruginite ale ferestrelor de la subsol. Pe una din case stătea pe un glob un vultur mare înverzit de cocleală. Porțile, sub zeci de straturi de vopsea, dezgolindu-și lemnul cenușiu. Prăvăliile murdare și întunecate. Mirosul fabricilor peste mirosul de praf și de flori și de putreziciune al pieții. Și în capăt, prin fața fostului liceu, lățimea șoselei în locul parcului cu două șiruri de tei și de bănci. Mai încolo, în dosul brutăriei, se vedea deja un șir compact de blocuri înaintând implacabil.
Și, stând acolo pe pod, simțeam o dezamăgire ca atunci când te întorci dintr-o pădure adevărată și copacii parcului din capătul străzii devin mici și schilozi, iarba a pălit și nu are miros, sau ca atunci când, după mulți ani, revezi o casă care-ți păruse imensă în copilărie, iar acum se dovedește a fi o cocioabă, sau când venind dintr-o lungă călătorie aștepți cu nerăbdare și visezi gara și bulevardele luminate ce duc spre centru și, coborând din tren nimerești într-un loc murdar și urât mirositor, după ce străbați culoare întunecate cu tencuială căzută și iz de amoniac, ieși în băltoacele și noroiul ploilor trecute și te trezești deodată în întuneric, iar preafrumosul tău oraș se dovedește a fi un umil capăt de linie.
O, iată, totuși, un orășel european, ar fi putut gândi ea, din alt secol, la confiniile imperiului: spitalele, cazărmile, bisericile, casele din fosta cetate. Acest aer familiar, undeva, o dată ai mai umblat pe astfel de străzi, printre case asemănătoare, păstrând același miros de umezeală în miezul verii chiar.
Și dacă ajungeam la acest punct coborând de pe pod și treceam prin piață, aceasta, văzută astfel, de aproape, își recâștiga din prospețime: mulțimea de flori și de fructe în coșuri, verdețurile, legumele, zgomotul ca un zumzet peste toate și apoi intersecția: un mare debarcader, doar că în loc de vapoare treceau camioane imense cu tot soiul de inscripții colorate venind de departe și ducând cine știe încotro praful și noroiul altor drumuri și mă gândeam că, de fapt, nu doresc s-o revăd pe Iulia sau, mai bine zis, nu doream ca ea să revadă orașul și implicit pe mine, căci, pe măsură ce maidanele și câmpurile din jur dispăreau sub mulțimea caselor și fabricilor, se întâmpla un fenomen ciudat, orașul în sine, în loc să crească, părea că se micșorează și puținul ce a mai rămas era atins de o boală incurabilă, oamenii îmbătrâneau și mureau și veneau alții tot mai mulți, casele sub zugrăveala pripită își arătau după prima ploaie pecinginea și vedeam tot mai multe geamuri goale în dosul cărora nu mai locuia nimeni.
Iar ea, Iulia, de mult nu mai era decât un reper, un punct de referință precum această poartă verde de lângă frizerie.
Pentru mine, foarte mult timp, poarta avea să însemne momentul când înspre capătul lui septembrie a izbucnit furtuna măturând gunoaiele și ridicând norii de praf și ploaia a început să se reverse adunând apa deasupra rigolelor înfundate, mirosul prafului atins de umezeală, aburii din pereții și asfaltul încins, noi adăpostindu-ne în curtea aceea unde nu mai intrasem până atunci, apa scurgându-se peste streașină din burlanele rupte, pietrișul ud și molozul de lângă perete, pietrele pavajului și cele câteva plante sălbăticite ale fostei grădini, încăperile dinspre curte părăsite, în locul ușilor și ferestrelor se căscau găurile din zidărie, doar înspre stradă geamurile erau acoperite de perdele și, când ploaia s-a oprit în sfârșit, se lăsase deja frigul și nu era răcoarea plăcută de după o aversă de vară, ci frigul serilor de toamnă.
În timp ce închideam în urma noastră poarta mare de lemn peste imaginea curții șiroind de apă, mă gândeam: iată, asta a fost ultima zi de vară.
