Am vrut să-ți scriu  – dar n-am mai apucat sau n-am mai avut puterea – despre acel început de primăvară devenit și el mai vechi și despre o periferie pe care până atunci nu apucasem s-o colind – dincolo de ecluze – punctul terminus al crepuscularelor noastre plimbări devenite familiare ție. Se întâmpla ca drumul meu spre lucru să treacă pe străzi de mult părăsite-n memorie. De fapt, tocmai despre asta voiam să-ți vorbesc: despre infinitele posibilități de a trece dintr-un cartier într-altul ori despre nenumăratele căi ce duc acolo, căci n-am avut încă timpul sau răbdarea de a studia toate variantele – ele sunt de altminteri strâns legate de dispoziția mea, de starea vremii devenită incalculabilă în anii din urmă. Dacă stau să mă gândesc, aș începe poate cu diminețile de primăvară târzie care la noi seamănă atât de mult cu vara. Mă sculam mai devreme decât de obicei și fără acea penibilă strângere de inimă. Afară stăruia o ușoară ceață dar lumina soarelui se filtra dincolo de casa vecinului făcând să lucească frunzele părului și ale vișinului de lângă garaj. Puteam să ne pregătim de o zi caldă. După ce încuiam poarta mă grăbeam să prind tramvaiul ce se apropia fără zgomot prin pâcla ușoară. La acea oră marea parte a muncitorilor și funcționarilor ajunsese deja la uzina care acoperea orizontul înspre pădure și doar întârziații cu îngrijorarea și somnul întipărit pe chip ocupau scaunele vagonului din spate. Nici nu realizam trecerea dintre uzină și liziera pădurii. Tufe răzlețe loveau pereții tramvaiului și prin geamul deschis intra mirosul salcâmilor deja înfloriți. Călătorii, câți mai rămăseseră, coborau la spitalul mare. Tramvaiul mai oprea în locul unde șoseaua se lățea la ieșirea din oraș. Apăreau fabrici mai vechi de cărămidă, altele mai noi din beton, apoi casele vechiului cartier unde locuise Iulia și fratele ei – dar nu despre ei vreau să-ți vorbesc acum. 

(…)

După amiază, la întoarcere, când soarele începând să scapete înspre amurg dădea tuturor lucrurilor nuanțe gălbui, străbăteam strada ce ducea spre râu, urcam digul acoperit cu pajiște moale și-o luam de-a lungul malului – de o parte sălciile, de cealaltă șoseaua și, dincolo de ea, serele grădinarilor. De o salcie era priponită o vacă maro cu pete albe, privea uimită trecătorii. Poteca șerpuia gălbuie. Pământul se zvântase.

Pe mal câțiva oameni vopseau cu miniu fundul metalic al bărcilor pontonului. Începeau iazurile pescăriei. De după rogoz vedeam câte un pește sărind din apă. N-ai să mă crezi dar, o dată, m-am oprit cu uimire auzind țipete cunoscute de păsări care nu-și aveau rostul acolo. Privind cu atenție încordată am văzut zburând deasupra castelului de apă de lângă ecluze pescăruși și i-am văzut lăsându-se într-unul din iazurile fără apă și ciugulind în nămol. Când i-am povestit, tata a zâmbit și mi-a spus că pe timpuri malul râului era plin de pescăruși și-i vedea șezând albi ca niște gâște pe cheiurile portului și pe pontoane când mergea să se plimbe cu barca, dar fratele meu a ridicat doar neîncrezător din umeri zicând că el nu a văzut niciodată pescăruși în oraș deși, slavă Domnului, a umblat și el destul cu barca pe râu, iar tata i-a răspuns că într-adevăr sunt mulți ani de când n-a mai văzut pescăruși dar n-are importanță căci din moment ce eu i-am văzut înseamnă că există și m-am bucurat fără să vreau când, mai târziu într-o zi, stând de vorbă cu niște cunoscuți, cineva a povestit că a văzut pescărușii zburând în dreptul ecluzelor și nimeni nu l-a crezut, sau poate le era doar indiferent, le-am spus atunci că și eu am văzut pescărușii.

Trecând de ecluze râul se lățea dintr-o dată ca un lac. Pe maluri erau întotdeauna pescari deși toți locuitorii orașului știau că de ani de zile în râu nu mai sunt pești. Ajungeam la parcul vechilor noastre plimbări, dinspre cealaltă parte. Tufele de trandafiri dispăruseră și nici bănci nu mai erau, doar câteva cioturi de ciment mai răsăreau din loc în loc. Caii țiganilor pășteau în voie. Copii jucau fotbal pe pământul bătătorit unde fusese pajiștea. Doar soarele lumina atât de blând iarba rămasă și frunzele încă fragede ale copacilor, se reflecta în geamurile de sus ale clădirii cu două etaje din colț cum nu mai văzusem să se fi întâmplat încă din seara incendiului de la gară, când, venind cu Iulia dinspre oraș și trecând podul am văzut geamurile învăpăiate ale etajului doi și de departe un mare nor de fum și-n zare flăcări adevărate ridicându-se din dosul turnului de apă, deci cam pe unde locuiam eu și, lăsând-o pe Iulia să meargă singură acasă, am fugit până ce norul de fum înnecăcios m-a dus în dreptul gardului gării. Se adunase multă lume atunci, oricum nu în fiecare zi se întâmpla să izbucnească un incendiu. Luase foc un container cu lac – sau cam așa ceva – îmi amintesc doar foarte exact că începea să se întunece și de căldura  incendiului țevile lămpilor de neon se îndoiau și se topeau ca bețigașele de plastic vârâte în sobă. Mașinile roșii ale pompierilor adăstau în stradă și jetul de apă tulbure spulbera fumul, trotuarele șiroiau de apă și chiar hainele mi se umeziseră. Când focul fusese în sfârșit stins ne-am îndepărtat oarecum dezamăgiți spre casele noastre.