Despre cum să fii fericit în spaţii închise de cer

Ne-am cunoscut într-un spaţiu închis. Impropriu spus închis. Dar nici deschis nu îl poţi numi când te pomeneşti cu ditamai frumuseţe de cer deasupra capului. Se întâmplă să simţi că cerul ţi-e povară când priveşti spre el, ce-i drept sublimă povară, dar povară, cel puţin dacă te nimereşti într-o zi sensibilă. Dai cu sufletul de el când te aştepţi mai puţin şi,

nu-i aşa, oamenii sunt fiinţe care trebuie pregătite dinainte pentru a primi minunea?! Da,

 ne-am cunoscut într-o curte interioară, acum mulţi ani, nu am uitat câţi. Avea să fie una din întâlnirile pe care nu le uiţi niciodată, dar ai dificultăţi în a-ţi aminti detaliile începutului din pricina sufletului preaplin… Din cauza emoţiei, cum ar spune medicii. “Vă rugăm să nu vă puneţi în situaţii care vă cauzează emoţii căci nu fac bine la inimă”, spun ei cu nonşalantă. Ne îndeamnă, bunaoară, la o detaşare de viaţa însăşi; eu cam aşa înţeleg ce zic ei. Cum poţi să te fereşti de emoţii cand ele sunt pretutindeni, în tot şi în toate? Cum să sari taman din esenţa vieţii ca să nu îţi faci rău la inimă? Păi, nu chiar de acolo vine fericirea inimii, din emoţii?

Ştiu, descrieri din astea vezi la tot pasul… el avea mâinile lungi şi eu mă oglindeam în cristalinul lui… Ne-am mângâiat cu sufletul înainte de a vorbi, ş.a.m.d., dar cum Doamne fereşte să sari peste ele? Nu ele sunt esenţa începuturilor, nu ele pun jar şi stăpânire pe emoţiile noastre, care sar afară din inimă şi vin să ne privească direct în faţă? De nu era aşa, nici nu aminteam – dar chiar mă oglindeam în ochii lui. Am observat din primele momente. Eu eram îmbrăcată în negru, era una din zilele în care mă îmbrăcasem total anapoda, inadaptat vremii. Zi caldă de început de toamnă, eu într-o rochie simplă, ce-i drept,  rochie, dar luuuunga şi neagră-neagră. Ce poate fi mai rău decât atât? Încăpăţânarea mea de a rămâne în halul ăla în oraş, în pofida vremii, era de o prostie imaculată. Puteam merge oricând acasă să mă schimb. Puteam pleca oricând să mă îmbrac altfel – eram mai tânără, distanţele chiar nu contau, paşii mei le străbateau neprincipial de repede… îmi amintesc asta foarte clar. Însă, o dată în viaţă eşti tânără-tânără şi rămâi îmbrăcată nepotrivit în ciuda semnelor evidente şi obiective că ceva nu ţi-a ieşit în ziua aceea. Doar o dată, dupa aceea devii adult în toata firea, apoi bătrân şi faci alte tâmpenii specifice vârstei şi vremii de afară. În fine, nu plecam şi nu plecam, cunoaşteti sentimentul acela că nu e cazul să pleci dintr-un loc, că poate Doamne păzeşte, în absenţa ta se întamplă lucruri, pe care, nu-i aşa, nici nu iţi trece prin cap să le pierzi. Poate Pamantul are o altfel de rotaţie în timp ce tu nu eşti în miezul lucrurilor.

Îl obsevasem deja pe băiatul acela misterios, îl ştiam din vedere de mai multe luni şi nu aş fi plecat să mă schimb, fie şi de haine, nici în ruptul capului. Cum să pleci într-un moment din ăsta, cum să îţi dispari ţie-ţi exact din scena preferată? Zarurile erau deja aruncate, mă observase şi el. Ne priveam lung şi, aşa cum se poartă în textele ce se doresc coerente, deşi povestea e departe de realitatea imediat explicabilă, da, mă oglindem în ochii lui. Mă oglindeam, de asta pot să vă asigur, cu mâna pe inimă, din simplul motiv că el avea ochi senini, iar eu eram în preafericita rochie neagră.

Stătea singur la o masă. Eu mă întorceam din mica bibliotecă ascunsă într-una din sălile clădirii şi intenţionam să mă aşez la o masă. În stilu-mi caracteristic, mă împiedic (mă mir că nu m-am împiedicat mai devreme, când a aparut el în decor, de exemplu) de un scaun exact cand treceam prin faţa lui. Terasa din curtea interioară de lângă una din pieţele oraşului imaginar în care ne intâlnim, e aproape goală. Câteva mese aşezate anapoda ne încarcă privirea şi îmi amână oglindirea în cristalinul lui. Nu e nicio problemă, oamenii sunt fiinţe ciudat de ambiţioase în cazuri de îndrăgostire, vom lupta amândoi pioniereşte pentru întâlnirea cât mai curândă între priviri, chiar şi cu scaunele astea între noi. Îl întreb în aceeaşi notă stângace: Nu ţi se pare că scaunul ăsta e pus total aiurea?… Mă refeream, evident, la scaunul de care tocmai mă împiedicasem. Era un scaun pe care l-am observat în ultima secundă, nu aparţinea niciunei mese şi era considerabil mai mic în raport cu celălalte…  Linişte… mă priveşte, da, mă priveşte, nu-mi dau seama în ce fel, dar e bine că mă priveşte şi îmi răspunde: Aiurea faţă de ce? Aoleu, mă găsesc în situaţia aia în care am mai fost… ori am dat peste unul cu care trebuie să vorbesc foarte clar, cu concepte foarte bine definite în prealabil, în termeni de cauzalitate directă, gen A implică B, deci A este cauza lui B, ori e un tip care ma provoacă la un discurs absurd, ceea ce m-ar incita, ar fi chiar pe placul meu. Nu mă las intimidată şi îi răspund: În raport cu zidurile ce creează curtea asta interioară superbă. Dacă aş fi amenajat eu acest spaţiu, aş fi gândit nişte scaune oblice. Evident funcţionale, dar oblice. Şi în cazul de faţă, sunt sigură că dacă păşeam pe lângă un scaun oblic, oricât ar fi fost el de minuscul, nu m-aş îm-pie-di-cat! Am încercat să fiu cât am putut eu de convingatoare în ultimele cuvinte ale frazei, accentuându-le şi căscând ochii, cumva într-un suflu feminist născut spontan, dar total în zadar. Doar aşa, să îi arăt că şi femeile se descurcă în viaţă şi pot gândi în funcţie de criterii logice.

Albert mi-e numele, îmi răspunde parcă la ceea ce i-am zis, zâmbindu-mi larg şi uşor prea familiar. În mintea mea, mi-a părut clasică chestia asta cu prezentarea lui aruncată peste fraze mele ce erau în cu totul alt registru. Tocmai din acest considerent, nici nu ii dau replica cu numele meu. Să aştepte, îmi zic, dacă el nu e atent la discursul meu de întărire publică a calităţilor femeilor, nici eu nu îi dezvalui numele meu…

Reuşesc să mă aşez şi să mă uit fugar peste cărţile pe care le-am împrumutat. În timpul ăsta, el priveşte în sus, înspre cer şi asta îmi place mult. Priveste lung spre cer, preţ de câteva minute, de mai multe ori, şi face fotografii, din unghiuri diferite în raport cu zidurile clădirilor care creează curtea interioară. După ce a terminat de fotografiat, m-a întrebat:  Nu vrei să stăm la aceeaşi masă? Uite, suntem singuri pe toată terasa, crezi că se cade să stăm separat? Haide, mai îmi povesteşti cum e cu scaunele alea oblice din mintea ta, mai vorbim una-alta… Ce zici, vii? Sau acum o să te joci iar de-a feminista şi o să îmi zici: O femeie adevarată e puternică şi stă singură la masă, chiar dacă e invitată să se alature unei alte persoane, fie ea şi bărbat, de fapt, mai ales bărbat, la o masa vecină! Mi-a placut instantaneu cum a pus problema, l-am apreciat că are umor, nu aveam, teoretic şi nici practic, vreun motiv să prezint rezistenţă. Fără să îi fac vreun compliment prematur, de genul băiete, îmi place cum ai pus problema, eşti chiar simpatic cu umorul ăsta-al tău, să ştii că vin, m-am mutat cu el la masă fără niciun comentariu. Mi-a zâmbit şi mi-a mulţumit; nu, în cealaltă ordine – am remarcat deja a doua oară că ţinea la anumite cutume, astfel, mi-a mulţumit întâi, parcă nenatural de serios pentru vârsta lui şi abia apoi mi-a zâmbit.

Eşti căsătorită? mă întreabă deja autoprezentatul Albert. Eh, asta-i chiar culmea, îmi zic… Poate l-am investit pe individul ăsta cu prea multă încredere sau cu calităţi pe care nu le are, mi se mai întâmplă, ştiu… Nu mi-a picat bine întrebarea şi impulsul meu a fost unul penibil, dar mi-l recunosc. Am vrut să fiu ironică şi să îi dau, acum, după mai multe rânduri, replica. Căsătorită în raport cu ce? În raport cu scaunele oblice din capul meu, cu vremea de afară…? Sau pe altă direcţie: Da, sunt căsătorită cu tinereţea mea, în care încă cred, cu cerul, cu ideile mele. Da, într-un anume fel sunt deja căsătorită. Demult căsătorită. Sau altfel spus, mai brut: Auzi, dar nu ţi se pare că ai curaj să mă întrebi ceva atât de personal şi nici măcar nu ne cunoaştem? Sau nu ţi se pare că ai un nume cam roial pentru spaţiul ăsta uşor decadent? Voiam să mă iau de el cu ceva personal, dar nu aveam cu ce… Ceva mărunt şi simplu din privirea lui sinceră, poate un fir de păr dintr-o sprânceană sau ameţitorii lui ochi senini, ceva m-a îmblânzit şi i-am răspuns: Nu, nu sunt căsătorită. Sunt de-a dreptul necăsătorită.

*

Aşa a început povestea noastră acum mulţi ani, mai ştiu câti, aşa ceva nu se uită. Lipseşte partea dintre atunci şi acum. În timpul ce a trecut, viaţa a curs între noi ca cerul printre crăpăturile zidurilor ce odinioară găzduiau terasa pe care ne-am întâlnit. Ne întoarcem azi acolo, cu doi copii de mână şi  râdem cu poftă când ne amintim, aproape cuvânt cu cuvânt replicile pimului nostrum dialog. Acum curtea interioară e grădina amenajată de locatarul apartamentului de la parter, biblioteca s-a mutat într-o clădire mult mai încăpătoare. Copiii noştri se joacă pe micile alei gândite cochet şi mărginite de pietre aduse parca de pe malul unei mări pe care noi am văzut-o deja împreună. E ciudat că poarta a fost deschisă. Mă gândesc că simbolic, măcar azi, ea trebuia să fie deschisă. Avem acces liber la amintirile noastre, îmi spun, mulţumesc cerului în gând.

Mi-a plăcut umorul tău, îmi spune Albert mai încet ca şi cum ar fi spus ceva ce copiii nu se cuvenea să audă. Şi ideea cu scaunele… De fapt, nu ţi-am spus până acum, parcă aşteptam să ne întoarcem aici… Mi s-a născut pe loc ideea să te cer în căsătorie chiar atunci şi acolo, dar m-am temut ca o să te sperii. Te-ai gândit bine, îi răspund. M-aş fi speriat, da, m-aş fi speriat. Copiii se apropie de noi, păşind de mână, iar băiatul ne întreabă: Mama, tata, păsările pot zbura fără să se lovească de ziduri aici, în curtea asta? Mă uit la Albert, el la mine, ne zâmbim şi ne pregătim, ca de obicei, să le răspundem copiilor. Fetiţa noastră are 3 ani, iar băiatul 5. Când sunt împreună încercăm să adaptăm răspunsul astfel încât să înţeleagă amândoi. Albert e mai spontan, reuşeşte să vină primul cu un răspuns, în timp ce eu mă bucur de relaxare şi îi privesc: Păsările zboară atent, nu se lovesc. Ele zboară aşa cum noi mergem. Şi voi aţi învăţat şi acum mergeţi bine amândoi, nu?… Copiii sunt atenţi la tatăl lor cu acel tip de privire după care ştii că mai urmează un set de întrebări. Da, dar noi mai cădem şi ne lovim… Nici eu, nici Albert nu credem în ideea de a fi atenţi, în obligaţia copiilor de a fi atenţi că altfel… o încurcă…, idee care ne-ar face acum vinovaţi de a le răspunde în cel mai clasic mod cu putinţă: Cădeţi numai atunci când nu sunteti atenţi!… Nu, asta nu am făcut cu copiii noştri, nu i-am nenorocit încă cu ideea că dacă nu sunt atenţi o să li se întample câte-n lună şi-n stele, ci, mai degrabă, i-am învăţat să facă lucrurile cât se poate de bine. La fel cum i-am învăţat că se va întâmpla să cadă chiar dacă vor avea mare grijă şi că nu e nimic grav în asta. S-ar putea lovi, eventual, dar nu neaparat din vina lor. I-am învăţat să se ridice singuri şi să meargă mai departe… Dar se mai întâmplă să cădem, spune băiatul nostru şi nu-i nimic. Poate şi păsările se mai lovesc când zboară, dar nu-i nimic, eu cred că nu-i bai, işi revin ele. Zâmbim cu toii, iar fetiţa noastră ne priveşte uşor nedumerită, pesemne din pricina penultimului cuvânt rostit de fratele ei şi anume ‘revin’. Îi spun încă o dată, în termeni mai simpli, ce a spus fratele ei. Îi întreb dacă vor să plecăm. Dau amândoi din cap că nu. Eu şi Albert cădem pe gânduri… se pare în aceeaşi direcţie. Băiatul nostru ne-a adus aminte de ideea pe care am discutat-o aprins pe terasă, până seara târziu, atunci când ne-am cunoscut….

Am închis ochii şi am rememorat scena cu ideea care a rămas în repertoriul nostru de amintiri ca Ideea. Adică un fel de the one în cadrul amintirilor noastre. Scena era aşa:

Am rămas la masa noastră, în timp ce oamenii se aşezau şi plecau din jurul nostru, la diferite mese şi ore, iar noi uitaserăm demult că timpul are trecerea lui, că s-ar putea să dea dimineaţa peste noi acolo. Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, m-am uitat spre cer şi l-am rugat pe Albert să facă la fel şi să îmi spună prima idee care ii vine în minte. După câteva secunde de privit cerul de deasupra curţii interioare, Albert mi-a răspuns sub forma unei interogaţii: Dacă am putea umple tot spaţiul din curtea asta cu iubire în formă palpabilă, cu iubire materială, tangibilă, densă, deci am crea un spaţiu compact şi am da drumul câtorva păsări să zboare, cum ar fi? Ar răzbate până spre cer? Sau ar râmâne încurcate în fibrele substanţei iubirii, ar da din aripi in gol? Ar putea sparge spaţiul, timpul?…

Îmi aduc aminte că am realizat instant, atât de lucid cât poti realiza când eşti îndrăgostit, că l-aş putea iubi pe băiatul ăsta toată viaţa. Aşa, simplu, de la ideea asta a lui, împărtăşită mie într-o seară de toamnă din anul 1990 şi ceva…. Nu am ştiut ce să îi răspund. De multe ori după seara aceea, nu am ştiut ce să îi răspund la multe din întrebările frumoase pe care mi le punea despre viaţă. Ca o scuza puerilă, am căutat cu sufletul răspunsuri la alte întrebări posibile ale lui. De pildă, şi nu a trebuit să caut mult, am ştiut destul de curând ce  aveam să îi răspund dacă mă cere de nevastă.