Și-apoi, ani de zile după întoarcerea noastră acasă. Clădirile cu un singur cat ale străzii prea strâmte mărginite de castani. Acea anume culoare a cerului peste acoperișuri și peste turlele bisericii, în dosul lor coșul metalic al fabricii. Mersul indiferent, aș zice buimac al oamenilor și poate propria-mi amețeală comparabilă doar cu aceea resimțită la sfârșitul iernii când, intrând dinspre întunericul străzilor în mai largul spațiu al pieții, neașteptatul zbor al porumbeilor mi-a dat clipa de nesiguranță și parcă leșin a plutirii. Privind acum deci acea anume culoare a cerului și forma incertă, răvășită a norilor – bulgării de pământ ai grădinii de curând săpate – printre ei răzbind cu îndoită putere lumina amurgului, zgomotele orașului s-au împlinit în liniște. Toți ceilalți au dispărut și, dintr-o dată, presimțirea stării de fericire – acum, în sfârșit, aș putea dori din nou să plec, să hoinăresc în voie pe străzile târzii fără să mai dau nimănui socoteală. 

Ori conștiința regăsirii putinței, nevoii chiar de a hoinări (și nu găsesc un alt cuvânt în stare să redea mai precis toate sensurile mai profunde ale acestuia) îmi era suficientă. Fapta în sine nu mai părea necesară. Și-n preaplinul recunoașterii puteam să trec mai departe prin rumoarea și graba celorlalte zile din ce în ce mai obositoare și inutile impregnate de tânjirea după somnul atoatestăpânitor.

Priveam mai apoi din nou prin geamul prăfuit al tramvaiului perindarea acelorași clădiri cu un singur cat. Străzi umbroase ducând spre râu și păstrând, de neînțeles în acea toamnă secetoasă umezeala în igrasia abia ghicită a pereților și în vegetația curților strâmte și-n storurile verzi ruginite ale magazinului din colț.

Copiii ieșind de la școală și strigătele lor în neconcordanță cu fațadele și pavajul străzii, prea vii, prea zgomotoși, prea străini și n-aș putea spune de ce.

Dimineața casele păreau nelocuite. Rar vedeam câte o bătrână mergând după cumpărături ori ducând afară găleata cu gunoi în așteptarea clopotului ce anunța venirea gunoierilor. Mă uimeau rarele fațade proaspăt tencuite și schimbarea perdelelor vechi de dantelă-ngălbenită cu altele prea noi și albe.

Mai mult decât celelalte lucruri uitate cu timpul, aici începea adânca și inexprimabila iubire ori înrudire cu orașul și n-am reușit să-i explic Anei și poate nici mie acea atât de intimă legătură cu toate acele porți, tencuieli, curți, căci nu locuisem nicicând în umedele locuințe ale curților interioare, în lumina piezișă descoperind cămări de lemne și intrânduri de pivniță unde prin perdeaua vreunui geam de bucătărie vedeam bătrâne care ședeau curățind cartofi în tic-tacul vreunui pendul – ușor luminată fața și părul, vreo rază căzând pe lama cuțitului cu mâner de lemn.

Deveneau cu timpul toate vreo vârstă pierdută, imaginarele cartiere ale copilăriei, în căutarea pașilor tatei rătăcind pe-acele străzi.

Și-n orașul străin voiam cu orice preț s-o fac să simtă tocmai mireasma umedă a acelor curți și locuințe, izul de întoarcere acasă al umbrei castanilor pe porțile mari de lemn, mirosul jilav suind din geamul pivnițelor și poate că întrucâtva reușisem fiindcă avea orașul nostru acea proprietate de a se confunda pe alocuri cu alte orașe mai mari și-ndepărtate, câte o stradă ori scuar, ori biserică albindu-și turnurile ascuțite peste râu, acea anume intersecție deschizând vederii străzile înguste ale cetății, zidurile netencuite ale vechilor fabrici așezate de-a lungul canalului. Și nu vreau să spun că orașele ar semăna între ele, dimpotrivă, ci doar că al nostru cuprindea câte ceva din toate orașele peregrinărilor noastre mai timpurii și încă ceva pe deasupra, ceva neclar, inexprimabil, în stare să-l deosebească de toate celelalte și acel ceva nu cred să fi fost doar iubirea.