Am ajuns la capătul lumii cu vaporetto: de la podul Modoş la Podul de la Turbină, căruia i‑am putea spune podul Călărăşanu, chit că din atelierul maestrului n‑a mai rămas decât un morman de moloz sub ofensiva capitalismului. Coborâm în ţara Fabrik (ortografie sui‑generis, n.n.). Altă lume aici faţă de cea din Freidorf: aglomeraţie mare, tiruri, camionetă de firmă, claxoane, cozi neliniştite dinspre Calea Lugojului. Au coborât cu noi turiştii slavi, scrutează indiferenţi peisajul vag industrial, praf, fum cu plumb de la sute de carburatoare. Traversăm podul şi ne scoborâm pe malul Begheiului în preajma unei clădiri care se construieşte din anii nouăzeci: o biserică şi un fel de hotel‑casă de cultură a comunităţii ungurilor calvini, cu denumirea Biserica reformată din Fabrik, ciudată, provocatoare, cu o arhitectură care ne‑a atras printr‑un eclectism original, creaţia arhitectului maghiar Makovecz Imre, care a decedat între timp, autor al complexului acvatic de la Mako şi al unor biserici la Cluj şi Odorhei. Trecem pe lângă Biserica reformată pe o străduţă, totul

pare prăfuit în soarele amiezii, buruieni înalte pe nume boz, arbori de le zice oţetari, copaci viguroşi Paulownia imperialis, de loc din China, trecuţi prin Rusia ţarului Pavel I, împărat al Maicii Rossia între anii 1796 şi 1801. Ne holbăm la năvala de arbori oţetari și paulownia crescuţi năvalnic în marginile gardului fabricii de piele. E ruină cu de toate, intrăm într‑un fel de curte cu doi câini lupi agresivi, închişi într‑o cuşcă strâmtă din sârmă: „Dumnezeule mare“, îmi spun în barbă, „ce‑ar fi să fie ăştia în libertate?“