Timpul a trecut și, în doar câteva zile, urma al treilea curs. Eram deja bucuros la gândul că aveam să mă întâlnesc cu oamenii aceia, care îmi potențau mereu buna dispoziție. Aerul fetid al toamnei, cu lunga prelungire a umbrelor ei, cu răcoarea specifică înserărilor și cu lumina blândă și melancolică pe care o proiectează asupra lucrurilor, mă fascinează de-a dreptul. În ziua cursului, marți, am decis să merg pe jos, pe Bulevardul Take Ionescu, pentru a savura pur și simplu atmosfera orașului în care trăiesc. Timișoara are un aer bonom, împrumutând parcă ceva din atmosfera burgurilor occidentale, iar mireasma urbei acesteia, de care spun fără nicio ezitare că sunt îndrăgostit, are melodicitatea unei canțonete vesele, scrisă în tonalitate majoră, cu note muzicale ludice. Este un oraș nici prea mare, pentru a mă pierde în vânzoleala sa, nici prea mic, pentru a mă plictisi. Vibe-ul său este potrivit tipului meu de sensibilitate citadină. Îi pot metaboliza freamătul și ceea ce mă încântă foarte mult este faptul că în orașul de pe Bega se aud vorbind, aproape la tot pasul, cel puțin două sau trei limbi străine, iar acest cosmopolitism îmi induce o stare de bine. Sunt ceea ce se numește un provincial anacronic care își iubește orașul.