Calea Martirilor/Girocului

✦

În cei peste patruzeci de ani de Timișoara, n-am ajuns niciodată în piața din Calea Girocului. Plimbându-mă într-o frumoasă zi de mai printre blocurile de patru etaje, cu băi, bucătării și balcoane mici, am dat de hala despre care nici nu știam că există. Nu c-ar fi mare brânză (chiar dacă am văzut un stand cu produse lactate), dar mă fascinează ideea de a descoperi locuri noi în orașul pe care consider că-l cunosc destul de bine. Tratez ca pe un privilegiu fiecare ocazie de a mă plimba în premieră pe o străduță necunoscută. Traducând romanul autobiografic al cântărețului Nele Karajlić, care scrie, printre altete, că tot timpul alegea scurtăturile și locurile mai ferite atunci când mergea să se întâlnească cu prietena lui, îmi dau seama că nu sînt singurul zănatic care-și imaginează tot fel de chestii atunci când trece pe lângă clădiri în ruină, blocuri comuniste mirosind a prăjeală, terenuri virane năpădite de vegetație sau case vechi acoperite de iederă. Îmi place să mă las absorbit de lâncezeala burgului sau cartierului și urmăresc cu atențiile detaliile care conferă personalitate fiecărui petic de oraș. 

În spatele halei e un chioșc de ziare la care numai ziare nu găsești. O entitate pe cale de dispariție, asemenea cabinelor telefonice sau măsuțelor la care se vindea pe vremuri loz în plic. În vitrină o revistă colorată cu vedete din show-bizz-ul autohton, un ”Magazin istoric”, o revistă ortodoxă, o carte pentru copii și biografia lui Hermann Göring. Vizavi un spațiu mic pe al cărui frontispiciu lateral scrie cu litere de mână ”LANGOȘERIE”. Nici n-am remarcat până acum că reclamele făcute manual au dispărut aproape complet din spațiul public. Trec prin gangul mâzgălit de grafuri mirosind a urină care dă-n Calea Girocului. O brutărie, o ciorbărie și o mezelărie coexistă una lângă cealaltă, nealterate de vreo sală de jocuri. 

Traversez și trec pe lângă secția de poliție numărul 2. Am și de acolo niște amintiri sub formă de amenzi din vremea meciurilor contra marilor rivale din urmă cu douăzeci de ani. Pe-o bancă din parc văd o femeie elegantă între două vârste, între două frumuseți, între două epoci. Mi se pare că am mai întâlnit-o sau visat-o cândva, într-o altă dimensiune. Pare un monument distins al așteptării perpetue, al solitudinii urbane nobile dar împovărătoare. Caut un loc de stat și mă pun să citesc ultimul capitol al romanului Nataliei Onofrei, ”Bejenii”. O carte despre condiția imigranților moldoveni din anii `90-2000, mulți dintre ei plecați fără forme legale, muncind la negru în condiții mizere pentru bani puțini. O cronică a înstrăinării, a pribegiilor, a dilemelor morale, umilințelor și fugii disperate din fața sărăciei extreme și a lipsei de perspectivă în vremuri de tranziție. Natalia, o scriitoare căreia îi place să zboare la liber, sub radarul literaturii mainstream. La un moment dat se apropie de mine un nene în salopetă de lucru și mă întreabă dacă se poate așeza și el la umbră. ”Normal, doar nu-i banca mea”, îi răspund. Scoate o sticlă de un litru de Alexandrion în care are vin de casă. Spune că tocmai a primit-o de pomană de la o femeie căreia i-a murit soțul după o operație de prostată. ”Dacă nu se opera, poate mai trăia o vreme”, zice omul luând o gură. Neștiind cum să reacționez, dau tâmp din cap. Îmi pun cartea în ghiozdan, îi zic ”sănătate”, mă ridic și plec. 

Adulmec mirosul pomilor înfloriți și caut niște muzică pe telefon. Oscilând între Sepultura și Tom Waits, dau de-un podcast în care, printre alți invitați, se numără fostul lider de galerie al lui Partizan Belgrad Sima ”Srbija” și scriitorul Muharem Bazdulj, un bosniac stabilit la Belgad, om de aleasă cultură pe care îl ascult întotdeauna cu plăcere și interes. Ambii îl evocă pe recent răposatul antrenor de baschet Duško Vujošević (a activat doi ani și la Universitatea Cluj), care îi ducea pe jucători în galerii de artă și le împrumuta cărți. E fascinant să-l ascult pe un ultras care pe vremuri dădea tonul în peluză citând-o pe Ana Ahmatova și pe un filolog făcând paralele între un antrenor de baschet și Louis Germain, învățătorul lui Albert Camus din orașul algerian Oran, singurul om căruia laureatul premiului Nobel pentru literatură din 1957 i-a mulțumit în scris pentru ce a făcut pentru el. 

Mă plimb relaxat uitându-mă la grafurile de pe pereți. Nume de trupe vechi, brigăzi, porecle, poante, logo-uri, sloganuri politice și sociale provenite din underground-ul subcultural. Un grup de băieți care par să fi chefuit toată noaptea, purtând însemne alb-violete, își cumpără cu ultimii bani niște doze de bere de la magazinul din colț. Poli Timișoara a promovat în liga a doua. Vorba lui Pittiș: ” Și toate-au fost grozave în acea zi de mai…”

Goran Mrakić, „O betie cuantică”, Editura Nemira, 2025