În decembrie 1989, la cam treisute de metri de la școala mea, Liceul de filologie-istorie, s-a strâns, în fața unei clădiri vechi austro-ungare, în care locuia șeful lor, Tökes, un grup considerabil de ”protestanți” care refuza să plece acasă.

În acea perioadă prin Timișoara alergau destul de mulți  ”protestanți” din ăștia. Erau niște oameni ursuzi, care mai tot timpul bombăneau și pentru orice protestau, ne-a explicat camaradul nostru, “Roboțel“. Pare-se, că el știa destule despre toată treaba asta. Datorită tatălui, milițian, era întotdeauna bine informat despre tot ce mișca în oraș.

Foarte repede au apărut în zona respectivă unitățile de intervenție ale pompierilor și sectoriștii, au debarcat ”curcanii” și bătăușii, cu intenția să împrăștie rapid nepermisa adunare și să-i alunge în liniște pe ”protestanții” nemulțumiți din locașul lor, o micuță biserică reformată maghiară, așezată stoic lângă șinele de tramvai, sfidând cu mândrie gonacii lui Ceaușescu.

Imediat, surprinzător și neașteptat, le-au sărit în ajutor, unii goniți de conștiință, alții din curiozitate, numeroși timișoreni: români, maghiari, nemți, sârbi… Toată noaptea s-au scandat lozinci, ”zbârnăiau” ordine, răsunau fluierături, până dis-de-dimineață fulgeraseră motoarele tunurilor de apă.

Iar atunci cică, s-a găsit în păduricea de la marginea cartierului meu Calea Girocului, un ”protestant” împușcat.

Și torentul a pornit în aval… 

Revolta împotriva sectoriștilor s-a extins rapid peste tot orașul. Haiducii curajoși, cu săbiile de lemn legate la brâu și cu praștiile imense în mânuțele firave s-au alăturat marelui joc de război, unul haotic, dar istoric. Meciul retur. De data aceasta, nu-i mai gonea pe ei sectoristul mustăcios în căutarea iugoslavilor și mătușilor din Germania occidentală, ci ei întrebau de el peste tot prin cartier. Era foarte amuzant. Jocul de-a haiducii și gonacii, cu participarea tuturor tovarășilor adulți. Și toată treaba asta se întâmpla, fără să fi venit vreun ordin de sus, și fără vreo înțelegere în prealabil.

Atmosfera era încărcată, ai zice festivă. 

În curând toți alergau de colo-colo pe străzi, toți uniți, ceea ce, în scurta istorie a Căii Girocului, niciodată nu se mai întâmplase. Fotbaliștii de la Real, Bayern, Ajax, Racheta albă, Lidia, Santos, Juventus, Liverpool, ba chiar și nebunii ăia din Piață, toți șoimii patriei, pionerii țării, ”cireșarii”, poliștii, steliștii, tunșii la zero, toți, dar chiar toți. Sau aproape toți. Nimeni nu i-a numărat cu exactitate.

Părinții lor și vecinii, colegii de la serviciu, au răsturnat, sub aplauzele tuturor, câteva troleibuze, baricadând bulevardul cel cu patru benzi, pe care noi deseori jucam fotbal, ca să împiedice sutele de ostași din cazarma UM 01086 SRTM Giroc să pătrundă în Timișoara și să intervină în forță în centrul orașului.

Doar că, aceștia au detașat imediat la fața locului TAB-uri și tehnică militară, ca în filmele americane, au îmbrățișat puternic kalașnikovurile lor și au deschis dintr-o dată focul asupra masei adunate de oameni, asupra tovarășilor muncitori, asupra femeilor, asupra copiilor.

N-a durat mult până ce primul haiduc a căzut, cu praștia în mână, secerat în fața blocului său, nimerit drept în cap. Nu s-a mai ridicat. Nu s-a mai mișcat. Mort pe loc. Avea șaisprezece sau șaptesprezece ani.

Aici nu mai era vorba despre un joc de-a războiul. A fost un război adevărat.

Numai că unii țineau în mâini mitralierele mortale sovietice, iar ceilalți, praștii și săbii de lemn. O mare porcărie. Așa un joc nu era corect, nu era fair-play. În aceste momente dramatice, au înțeles chiar și curajoșii războinici-ninja, că viața pentru unii era mumă, iar pentru alții ciumă.

Se trăgea din toate părțile, de pe acoperișurile blocurilor socialiste, din parcuri. Nu se știa cine ucide oameni nevinovați. Nici de ce.

În acest haos nemaipomenit, în această agitație și bejenie și alți câțiva haiduci au fost atinși, unul la picior, altul la umăr. Unii și-au pierdut tatăl. Alții, mama. Au devenit orfani.

Nimeni însă nu a avut timp de plâns.

Lupta s-a dezlănțuit peste tot în Calea Girocului. În special noaptea se dădeau bătălii grele. Răniți, morți, sânge – peste tot. Tancuri, ostași, milițieni, sectoriști, lunetiști, ”protestanți”, cocktail-uri molotov… 

Și, de nicăieri, a venit ploaia acoperind pământul însetat și străzile goale cu un covor roșu.

*

În prezent, majoritatea străzilor din Calea Girocului poartă nume de eroi, haiduci, ”cireșari”, poliști, pionieri ai țării, nume de martiri, a tinerilor sau a părinților lor, căzuți în luptă – încă nu se știe cu cine, morți – încă nu se știe de ce. Se spune, pentru libertate.

Au zburat în ceruri, ca să termine acolo meciul de campionat întrerupt între Haiduk și Bayern din Timișoara. S-au dus, copilăria să și-o petreacă acolo sus, departe de casă, prieteni, frați, surori și părinți.

Iar haiducii rămași în viață, haiducii mei, se pare că și ei au fost învinși, în războiul crunt împotriva tiraniei, împotriva unui rival rămas până și-n ziua de azi necunoscut și invizibil. Biruiți, deși reușiseră într-un final să-l înlăture pe mult detestatul tovarăș Nicolae Ceaușescu. Executându-l, chiar în ziua de Crăciun.

A trebuit să se retragă haiducii mei, să elibereze câmpul de luptă. În liniște să-l cedeze altor ostași. 

Prin urmare, trăiesc azi împrăștiați prin lumea întreagă. Marea majoritate s-a stabilit în Germania, mulți alții sunt în Austria și Franța, dar și în Israel, Grecia, în SUA și Canada, în Italia, Suedia, Scoția, Anglia și Liechtenstein, în Ungaria și Spania. Peste tot îi găsești, doar acasă, în Calea Girocului, nu sunt.

Cum? De ce? Fiindcă, mereu ne vorbesc, că ei, că noi, am învins în Revoluția din decembrie, în acel mare război.

Adevărat, comunismul e mort. Dar cu el s-au stins și mândrii haiduci precum și multe familii.

*

Am fost unul dintre acei băieți. Chiar unul din căpetenii. Unul din războinicii-ninja.

Am avut noroc. Am rămas în viață. Providența n-a vrut ca, în acele zile, să fiu în Timișoara.

Dacă eram acolo, definitiv m-aș fi postat în primele rânduri, cu sabia de lemn într-o mână și cu praștia în alta, dotat poate chiar și cu vreo sticlă cu benzină, și aș fi luptat în prima linie. Cu TAB-urile și tancurile, cu soldații veniți de la baza militară din Giroc, cu unitățile antitero ale miliției și cu lunetiștii fără suflet a rău famatei Securități. I-aș fi combătut pe toți fără prea multă cugetare, ca un adevărat, curajos și exemplar haiduc-ninja.

*

În ziua de 9 decembrie 1989, la capătul unui marș forțat de zece zile prin Iugoslavia, exact șapte zile înaintea izbucnirii revoluției, acasă în Timișoara, am ajuns în Austria, trecând în miezul nopții  ”granița verde”, undeva aproape de Spielfeld.

Eu, tovarășul LFI 2162, cetățean al Republicii comuniste Socialiste România, încă pionier al patriei, copil de 15 ani. 

Soarta?

*

n.r. În imaginea care însoțește articolul este Monumentul Martirilor, care comemorează pe cei care au murit împușcați la Revoluție pe Calea Girocului, ulterior redenumită Calea Martirilor