Pe Calea Șagului am întrebat unde e strada Verdi și niște bărbați îmbrăcați în treninguri, așezați pe scaune de plastic, în fața unui chioșc cu gratii numit Bar/Boutique Oana, au spus: „Prima la dreapta și la doi metri adâncime“. Râdeau de se strâmbau și au adăugat că strada Verdi era mai mult adâncă decât lungă, pentru că acolo cădeau cei mai mulți meteoriți. Meteoriții erau: conducte de apă sparte, țevi de gaz metan explodate sau ciment prost.

Și în fața intrării de la 15/a ședeau niște bărbați mai în vârstă și jucau rummy sub singurul bec, cât vedeai cu ochii. Cei care nu aveau sub ei scaune de plastic stăteau pe cărămizi sau pe lăzi de lemn. Înjurau când le cădeau piese proaste, iar când erau bune, scoteau un fluierat prelung sau unul scurt, de surpriză. Erau patru bărbați, trei câini cu burțile lipite de asfalt și un roi de țânțari, sus de tot. Când vreunul dintre bărbați era înțepat, se plesnea cu mâna pe braț, pe obraz sau pe ceafă. „Lua-i-ar naiba de țânțari!“ mormăia el, fără să-și ridice ochii de pe tablă. „Lua-i-ar naiba!“ repeta altul.

I-am rugat să fie atenți la mașină și ne-au răspuns că era bine s-o golim. „Aici, mașinile străine sunt o atracție, iar cele străine încărcate, un magnet“, a comentat unul dintre ei în timp ce strivea un țânțar între degete. Apoi s-a șters de sînge pe cămașă. „Acu’ te am pe cămașă, Nicule“, i-a strigat el unui alt jucător.