Intrarea rușilor în oraș s-a făcut pe nesimțite. Ne-am trezit cu soldați încolonați, mașini de luptă, tunuri, tancuri, katiușe care au umplut câmpul Mehalei, de la bd. Cetății până la Calea Aradului și vechea Manotanță (actualmente “Bega Pam” de pe strada Gheorghe Lazăr).

Când i-am văzut, am avut o străfulgerare de spaimă cauzată de veștile neadevărate răspândite despre ruși că sunt sălbatici, avari, necivilizați, duri și afemeiați. În realitate nu s-a adeverit sloganul cu “davai ceas”. Armata “roșie” era ordonată, disciplinată și bine organizată, purtând stindardul luptei pentru eliberarea omenirii de balastul nazist.

Acest adevăr a fost confirmat când Primăria Mehala ne-a repartizat doi colonei spre găzduire, căci aveam spațiu suficient. Eram doar trei: doi băieți și mama, căci tatăl era dispărut de război pe frontul de răsărit. Așa că mama a fost nevoită să cedeze dormitorul, fiind mai mare și încăpător, iar noi trei ne-am înghesuit în camera cea mică, care era și de trecere.

La început relațiile cu rușii au fost reci și distante, dar văzând purtarea lor și funcțiile lor de comandanți de regimente, ne-am liniștit. Mai târziu, am aflat că erau originari din vechea Rusie și că de fapt erau oameni inteligenți și ordonați. De altfel teama de început a dispărut când am văzut că s-au purtat omenește și cu familia vecină cu noi, familia Lotter, care erau nemți.

Încă din cea de a doua zi, coloneii hotărâră ca bucătăria noastră să fie transformată în “popota casei” pentru “vseo cielovec” și toată suflarea din Crișan nr. 17 să se hrănească din alimentele lor. “Harașo?” Și a fost “harașo” (mai ales că foametea din timpul războiului pentru populație a fost dezastruoasă).

Nicalai, șoferul coloneilor, aducea zilnic cu mașina alimente proaspete, pe care mama și două rusoaice-soldați îmbrăcate în fuste cazon, rubăști largi, bonete și cizme cu carâmbi tip armonică, le transformau în ciorbe și fripturi cu miresme îmbietoare. Carne fiind zilnic și legume din belșug, am dus-o cu toții bine cât a staționat frontul la marginea Mehalei.

Mi-aduc aminte că mama le făcea niște frigări grase care coroborate cu “Votca” care era din belșug, cerea acritură, astfel că toate murăturile din spais (camera de alimente) au fost devastate. Dar până la urmă, totul a fost “ocien harașo” și un final cu “dasfidania tavarișci!”.

*

În fotografie, Bulevardul Cetății