2 august 1996

(Cartea despre Franyó) Transcriu articolul lui Ion Marin Almăjan din Renașterea bănățeană, „Om punte, model și dascăl al bunei conviețuiri între scriitorii bănățeni”:

„Omagierea unui scriitor maghiar la Timișoara, fie el și Franyó Zoltán, li s-a părut unora o punere în scenă vizavi de momentul istoric al semnării Tratatului româno-maghiar. Chiar dacă ar fi fost așa… momentele de ieri au dovedit cu prisosință biruința actului cultural asupra celui politic. La festivitatea dezvelirii bustului lui Franyó Zoltán, în fața fostei sale case, dăruite prin testament Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, s-au adunat scriitori mai vârstnici sau mai tineri, români, maghiari, germani și sârbi, unii pentru că l-au cunoscut și apreciat pe gigantul traducător, alții pentru că îi admiră travaliul imens și de covârșitoare importanță pentru literatura română, maghiară, europeană etc. „Franyó Zoltán a fost un mare patriot român, a afirmat cu acest prilej Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor din România, întrucât el a făcut cele mai bune traduceri în maghiară și germană din Eminescu… În aceeași idee, Maria Pongracz a vorbit despre Franyó Zoltán ca despre omul-punte… iar Anavi Adam, despre europenismul și mondialismul timișoreanului Franyó Zoltán. Succesiunea generațiilor face o cultură mare, iar modelele de tipul lui Franyó sunt fundamentale, s-a remarcat… după momentul dezvelirii statuii, de către criticul Cornel Ungureanu.”

A fost un coșmar, aveam emoții, mă temeam ca nu cumva să trag prea tare de sfoară și să dărâm bustul. Laurențiu Ulici m-a instruit, el știa cum se dezvelește o statuie, ca și sculptorul: bunul, admirabilul Peter Jecza.

Ei, asta trebuie să subliniez, cum am fost eu instruit să dezvelesc statuia.

Cum Laurențiu a spus că la doi pași de noi se semnează un tratat cu ungurii – Franyó l-a semnat deja de o sută de ani.

Mâine împlinesc 53 de ani, dacă scriu nell mezzo dell camin înseamnă că la 106 ani voi fi negreșit vampir. Și mă voi întâlni deasupra casei Franyó cu Maestrul care va supraveghea Camera memorială și statuia. Cu Vampirul Franyó, plutind deasupra orașului.

Viitorul e al oamenilor grași, spune Klaus L., venit din Austria să țină conferințe despre măreția sportului numit sumo. Religia sumo, zice el. Domnul L. s-a gândit că viitoarele campionate de sumo trebuie să se desfășoare și în Europa. De ce nu la Timișoara. Dar, dacă vreți asta, spune Lajos uitându-se chiorâș la domnul Mihăieș, trebuie să vă mai îngrășați puțin.

noiembrie 2000

(Cartea despre Franyó) Îmi pregătesc Cursul despre Franyó la anul întâi Studii aprofundate, vreau să le evoc Timișoara culturală din anii 20. Nici urmă de dosarele lui nea Crișan, pe unde vor fi? I le-am dat lui Mandics să le confrunte cu arhiva Franyó? Oricum, episodul cu piticii mi se pare nesemnificativ. Așa că las cursul în formula aceasta.

(De ce voiam să-mi țin lecția de deschidere cu Franyó? Poate pentru că Victor Iancu, profesorul nostru de literatură universală, începuse cu el: cu traducerile lui din Cartea morților egipteni. Pe urmă cu traducerile lui din Li Tai Pe, din poezia Chinei antice, pe urmă… Franyó era pretutindeni, venea și din Goethe și din Eminescu, și din tragedii greci și din poeții latini. A tradus din toți, îi cunoștea pe toți, și cu cei de acum și cu cei de acum o mie de ani. Era prieten și cu activiștii, și cu foștii pușcăriași, și cu literații de ultimă oră – era traducătorul lor – dar și al lui Plotin. Conceptul de Weltliteratur putea fi personalizat prin acest bărbat falnic, și poet, și ziarist, și ofițer al Imperiului agonic. Franyó îmi oferea o deschidere ideală pentru un curs despre Europa Centrală. Și pentru un roman despre ofițerii bravi ai Timișorii începutului de secol.)