Ármány és közöny
Titkársági munkám hirtelen ért véget. Pusztító csapásként éltem meg a változást, mely után semmi sem maradt a régiben.
1984 november 1-jén ünnepeltük a Szabad Szó fennállásának 40. évfordulóját. A testvérlapok, természetesen, velünk ünnepeltek. Gherasim főszerkesztő néhány kézzel írt sort adott nekem átgépelésre, az ünnepi lapszámba: „Ez úton mondunk köszönetet mindazoknak, akik jókívánságaikat fejezték ki a SZABAD SZÓ megjelenésének 40. évfordulója alkalmából, feladataink teljesítéséhez bátorítást és segítséget nyújtanak. A Szerkesztőség”
E szavakat senki sem vette volna búcsúlevélnek. Egy hónap múltán azonban világossá vált, hogy Gherasim Emil jövőjét alighanem az is eldöntötte, hogy az ilyen ünnepi szövegekben nem hangsúlyozta ki, hogy azok a feladatok a „párt által meghatározott ragyogó feladatok”, melyek valóra váltása érdekében szükség is lenne bátorításra, a segítségnyújtás elfogadására.
Mikor 1984. december elsején főnökünk gyűlésre hívatta a munkatársakat, jól ismert megfontoltsága ellenére eléggé türelmetlennek, izgatottnak láttam. Szokás szerint nekem csak az ajtót kellett őriznem, nehogy benyisson valaki illetéktelen.
A nagy csendben nemsokára az ajtó hirtelen kicsapódott: a megbeszélés véget ért. Mindenki vidámnak tűnt, nevetgéltek. Meglepetten felálltam, hogy az asztalom elé lépjek, mikor a csapat élén haladó Pongrácz P. Mária mellém érve, minden előzmény nélkül, gyorsan felém szólt: „Klári, úgy döntöttem, hogy a lap érdekében, téged leteszlek a nyomdába, korrektornak!”
Szinte megdermedtem! Nem, nem a munka miatt háborodtam fel, hisz a javítás, velemm született meghatározó jellemvonásként, a természetemben van – az emberek hibáit éppúgy szeretném kijavítani, mint a nyelvtanilag helytelen szövegeket –, de az elbánási mód miatt. Ha megmondja, milyen minőségben szól hozzám, ha döntése előtt engem is megkérdez hozzáállásomról, vagy legalább kíméletesebben adja tudtomra az elsősorban rám vonatkozó változtatást, talán könnyebb lett volna! De nem, ő „letett”… Még arra sem adott időt, hogy átgondoljam döntését.
Bármely munkaközösség vezetőjének tudnia kell kommunikálni a beosztottjaival! Felismerni és elcsitítani a munkatársak között adódó nézeteltéréseket. Csakhogy a jó szándék olykor elfogulttá teszi az embert. Ha bátran a szemembe nézve adja tudtomra, ha nyíltan indokolja döntését… ám a váratlanul, szenvtelen arccal, haladása közben felém vetett mondat világossá tette, hogy van valami takargatnivalója, valamiért ő is tudja, nem igazságos a döntése.
Minden változást válság előz meg, a helyzet jó vagy rossz kimenetele okozta szorongás, hát még a hirtelen bekövetkezett változtatás, mely nálam kevésbé érzékeny ember esetében is tragikus lehet! Persze rám vall, hogy a készülő eseményről fogalmam sem volt. Pedig valahogy benne volt a levegőben, hogy Gherasim „már nem jó”… De ahelyett, hogy magyarázatot kértem volna, néma felháborodással engedelmeskedtem, gyarapítva a ki nem mondott sérelmeim. Igazságtalannak tartottam, hogy minden ok nélkül egyik pillanatról a másikra el kell hagynom meghitt hangulatú irodám, ahova a „régi öregek” s néhány új ismerősöm, a kor értékes emberei, szívesen bejártak hozzám egy-két értelmes szót váltani, s még attól a naptól kezdve, bár a munkaidőm már végére járt volna, leköltöznöm a nyomdába, hogy ott elölről kezdjem a majd hajnalba nyúló munkanapot.
Később értesültem, hogy a „kádermozgatás” érdekében, tizenhét évi vezetés után, Gherasim Emil főszerkesztőt leváltották, így természetes, hogy „száműzték” engem, a titkárnőt is.
Jó negyedszázad múlva, egy irodalmi köri találkozó után, kérdésemre Pongrácz P. Mária elmondta, hogy annak idején valóban a lap érdekében tett engem korrektornak, mert szerinte szakmailag én voltam a jobb. Csak nem tudta, hogy nekem baj van az idegeimmel. – Nos, addig én sem tudtam! Szerencsémre, nem is engedtem, hogy legyen! Hála szigorú neveltetésemnek, megvolt bennem a megfelelő emberi tartás, hogy váratlan összeroppanásom után ismét talpra álljak. – Akkor Marika azt is elmondta, hogy amikor tanári gyakornokéveit megszakítva felvették a szerkesztőségbe, a Kicsi nővérek sokat segítették őt a beilleszkedésben a számára idegen Temesváron, amiért mindvégig hálával tartozik nekik. És főszerkesztőként ezt végre ki is fejezhette. Nem haragból mozdított el titkárnői állásomból, csak barátnőjét kellett segítenie, kimenteni a nyomdai korrektorság nehéz munkakörülményei közül. Ahogy annak idején húga is az ő közbenjárására maradhatott a lapnál, amíg elintézték iratait, hogy családjával Nyugatra költözzön. Mint mondta, már akkor egykori segítőjét akarta volna a húga helyére tenni, de nem sikerült, mert Gherasim mellettem döntött. Ezek után nem csoda, hogy leváltása után sorozatos fondorlatok alanya lettem! Új főnöknőm azt is bevallotta nekem, hogy „Gherasim emberének tartott”. Azaz nem bízott meg bennem?!
Állítom, én nem voltam soha senki embere! Egyszerűen mindig igyekeztem a tőlem telhető legjobb tudással és erővel elvégezni a vállalt feladatom.
A romlás sodrásában
A nyomdában sok változás, addig nem ismert kellemetlenség fogadott. Ha annak idején, amikor vagy negyed évszázaddal ezelőtt egyenest az iskolapadból a nyomdába kerültem és némileg gyermekkori világom kultúrált légkörére találtam, ekkor már teljesen más hangulat uralkodott, melybe sosem tudtam, nem is akartam beilleszkedni. Főleg egyesek magatartása miatt. Hol volt már az öreg szakik udvariassága, a nyakkendős, munkaköpenyes nyomdászok hatékony munkaritmusa? Az új nyomda épületében a korrektori iroda kis ablak nélküli helyiségbe került, mellette a levegőtlen és fénytelen telexszoba, melynek ajtaja legtöbbször nyitva állt, hogy a billentyűzet folytonos csattogása szinte megőrjített. Én meg tűrtem, ma sem értem, miért.
Ekkorra mintha már az egész „dolgozó nép” elérzéktelenedett volna: engedelmesen sorba álltunk élelmiszerért, a „virágzó szocialista társadalmi rendünk felvirágoztatása érdekében” elviseltük az árammegtakarítás miatti hideget a lakásban, az éjjeli sötétséget az utcán, tűrtük a mindennemű nélkülözést. Szótlanul, lázadás nélkül. Mert féltünk. Ekkor már nemcsak az éjszakai hazameneteltől kellett rettegnem a közvilágítás hiányában koromsötét utcákon, de lám, a közvetlen közeli munkatársaktól is, akik kedvük szerint rendelkezhetnek velem. Egyik pillanatról a másikra egyetlen mondattal, bármiféle indoklás vagy írásos kinevezés nélkül, megváltoztathatják az életem!
A Szabad Szó akkori tördelője, a velem egyidős valamikori vöröskeresztes társam még átvette egykori mesterei igényességét a munkában, hatékonyságukat azonban kevésbé. Szinte kínzásként éltem meg lassú ütemét, holott bizonyára az volt természetes, amikor már jelszó biztatott, hogy „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!”. Laza fordításban: Megy az idő, jár a fizu, hát dolgozgatunk! Sőt, a túlóráért duplán, ezért egyesek készakarva húzták az időt. Meglehet, én voltam türelmetlen, de néha tűrhetetlen volt kívárnom azt a szándékos tétovázást, míg elkészült egy-egy oldal.
A hangulatról nem is szólva! A nyári melegben például, egyik egykori nyomdászinasból megemberesedett gépszedőnk egy szál fürdőnadrágban ült a forró ólomtartályos szedőgép mellé, mégis csorgott róla a verejték. S beszédmódora éppoly tiszteletlen. Különösen, ha már jócskán ivott. Sajnos, nem volt egyedül! A meztelen felső, legfeljebb atlétatrikó, megszokott viseletévé vált egyeseknek. Még jó, hogy lazaságuk ellenére szakmailag egyikük sem volt elmarasztalható. Még az iszogató nyomdászok is képesek voltak jól dolgozni. Voltak, akik még a nyomda bizonyos részlegein használatos, sajátos recept szerint kevert ipari szeszt is megitták, így költeniük sem kellett többet, mint a kis csubukot, borravalót annak, aki kilopta onnan! Különösen az éjszakai műszak volt ijesztő számomra, főleg az öntöde, a rotatíva világa, bár a többség ott is tiszteletre méltó szakember volt. Nevet nem mondhatok, mert sosem láttam, ki mikor és mit iszik, csak egy-egy dicsekvéstől hallottam ügyeskedésükről. Sajnos, néhányuknak rá is ment az egészsége, hogy idővel az alkoholt jobb ellenméregnek tartották az egészségtelen légkör miatt hivatalosan kapott napi adag tejnél. Én meg nem tudtam, miként viselkedjem velük.
Megjegyzem, a tej „a kommunizmus felé haladó virágzó szocialista társadalmi rendünk” utolsó, legínségesebb szakaszában is biztosítva volt a mérgező körülmények között dolgozó nyomdászoknak, más előnyökkel együtt, mint a már említett hatórás munkaidő és különféle fizetéspótlékok, mint a mérgező légkörért, az éjszakai műszakért, a túlórákért járó pótlék, valamint a más szakmában dolgozókhoz képest öt évvel korábbi nyugdíjazás. Nekünk, a szerkesztőség alkalmazottainak azonban nem járt se egészségvédelem, se pénzbeli vagy egyéb előny. – A mi hibánk, ha nem követeltük.
Ez már a Ceaușescu-korszak harmadik szakasza volt, a teljes káosz kora, mikor bajok voltak az élelmezésben, spóroltak az árammal, a fűtéssel. 1985-től a sajtó minimálisra csökkent, a tévé végül már csak napi kétórás műsort sugározott, a területi rádiókat megszüntették.
A romlás nemcsak a nyomdára volt jellemző. Ekkoriban már a szimfonikus koncertekre is farmerban-pulóverben járt a nép. Nem is lehetett volna másként! A 80-as évek utolsó harmadában már nem fűtötték a Capitol termet. A kellemetlen hidegben szinte megdermedt a zenészek ujja. Ekkor már senki sem tartott számon egy-egy megkésve belépő félhangot. A frakkba öltözött művészek pólót öltöttek fehér ingük alá, így is megfáztak, de mindenki úgy tett, mintha nem venné észre a tüsszentésüket. Félelem uralta a légkört, mindenütt.
És hanyagság. Miután felépültek a blokknegyedek, sok nő háziköntösben, az úgynevezett steppelt kabátban, fején hajcsavarókkal állt ki az utcára pletykálni, a férfinép alsóneműben „táblázott”³¹ a bejáratnál sebtében barkácsolt padon, ami afféle helyettesítője lett az odahagyott falusi házak előtti kispadoknak, vagy pizsamában locsolta a blokkok között termesztett csenevész zöldségeket, miután az eredetileg szépen megtervezett kis parkokból kivágták a díszfákat, cserjéket, fenyőket, mert egyesek szó szerint vették a főtitkári utasítást, miszerint „minden talpalatnyi földet meg kell művelni”. Adminisztratív szempontból a mi körzetünk Belvároshoz tartozik, akkor még nem züllött le ennyire. Mégis, szeretném hinni, hogy a rohamosan növekvő romlás világában nem kell majd visszasírnunk e szelídebb faragatlanságot, mely magatartásban, megjelenésben egyaránt kivégezte az eleganciát!
Meglehet, épp az ilyen megjegyzéseim miatt nem tűrnek egyesek, de akkor is kiállok véleményem mellett! Küllemünk, viselkedésünk a magunk és mások iránti tisztelet mértéke. Ahogy beszédmodorunk is. A lazaság a társadalom lezülléséhez vezet!
Akkori korrektortársam, a főnökcsere utáni másik „menesztett”, csak eltöltötte valahogy idejét a hajnalba nyúló éjszakák alatt a tördelőteremben, mikor az egészséget pusztító ólomgőzben, a gépek zajától hangos környezetben órákat kellett várnunk egy-egy Bukarestből telexen érkező hivatalos anyagra. Szívesen fecsegett, a rossznyelvek szerint titokban iszogatott is a nyomdászokkal, de én csak magamban elégedetlenkedtem, ha elkészült, mindjobban rettegve, hogy fokozódó elfáradásom miatt nehogy hibát hagyjak a lapban. Az egyre gyakoribb főtitkári munkalátogatásokról beszámoló Agerpres-hírekre várva, sokszor emlegette szegény kolléga egykori sikereit, melyeket egy nívós fémipari vállalat kiváló fémmunkásaként ért el. Az országos szakmai vetélkedőkön többször is első helyezett lett, számos más diplomát nyert. Kiváló munkájával elismerést, prémiumokat vívott ki magának, mígnem elérte a lehető legmagasabb fizetési osztályt. Korrektorként viszont, mikor a jól végzett munkáját észre sem vették, de egyetlen betűhibáért is szigorú bírálat járt, sőt, mert ekkor már „ki akarták nyírni”, ahogy ő mondta, pénzbüntetés is, az italozás rabjává lett, mígnem az elégedetlenség és sok csalódás a kétségbeesés küszöbére taszította, ami a házasságát is tönkretette. Élete utolsó szakaszában szegény édesanyja ápolta. Halála után arra gondoltam, hogy ha a kiváló szakmunkást pártvonalon nem csábítják a szerkesztőségbe a pártsajtó hű munkatársának kijáró minden előnnyel és lehetőséggel, hanem meghagyják hivatásában, talán nem vált volna alkoholistává.
De így bizonyítani akart. „Vonalas” újságíróként jól állta a sarat, de a „kádermozgatás” utáni korrektori teljesítménye miatt, annak ellenére, hogy nagyon figyelmesen, jól dolgozott, folyton szorongott, mígnem néhány év múlva elvitte a cirózis. Akkor én már nem dolgoztam a lapnál, nyomdászismerőseimtől hallottam kálváriáját… Különben kedves, jószívű ember volt, mint minden szenvedélyfüggő.
*
A szerkesztőség megjegyzése:
A Magyar Ház Székely László építész műve, amelyet a magyar közösség adományaiból építettek, és 1930-ban avattak fel. Itt működött a 1944. november 1-jén alapított „Szabad Szó” újság szerkesztősége, amely a 20. század folyamán a Bánátvidéki magyar közösség számára meghatározó lap volt. 1989 után az újság neve Temesvári Új Szó-ra változott. 1994-től pedig Heti Új Szó néven folytatta működését, és hetilappá vált, amely minden pénteken jelenik meg Temesváron, és Temes, Arad, Karas-Severin és Hunedoara megyékben terjesztik.
Intrigă și indiferență
Munca mea la secretariat s-a încheiat brusc. Am trăit această schimbare ca pe o lovitură devastatoare, după care nimic nu a mai rămas la fel.
La 1 noiembrie 1984 am sărbătorit împlinirea a 40 de ani de la înființarea ziarului Szabad Szó. Publicațiile înfrățite au sărbătorit, bineînțeles, alături de noi. Redactorul-șef Gherasim mi-a dat câteva rânduri scrise de mână pentru a le dactilografia în ediția aniversară: „Pe această cale adresăm mulțumiri tuturor celor care și-au exprimat urările cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la apariția ziarului SZABAD SZÓ și care ne oferă încurajare și sprijin în îndeplinirea sarcinilor noastre. Redacția”
Nimeni nu ar fi luat aceste cuvinte drept o scrisoare de rămas-bun. O lună mai târziu, însă, a devenit clar că viitorul lui Emil Gherasim fusese probabil decis și de faptul că, în astfel de texte aniversare, nu a subliniat că acele sarcini erau „sarcinile strălucite stabilite de partid”, pentru a căror realizare ar fi fost într-adevăr nevoie de încurajare și de acceptarea sprijinului.
Când, la începutul lunii decembrie 1984, șeful nostru a convocat colegii la o ședință, în ciuda cumpătării sale bine cunoscute, mi s-a părut destul de nerăbdător și agitat. Ca de obicei, eu trebuia doar să păzesc ușa, ca nu cumva să intre cineva neautorizat.
În liniștea mare, curând ușa s-a deschis brusc: ședința se terminase. Toți păreau binedispuși, râdeau. M-am ridicat surprinsă să merg în fața biroului meu când, ajungând în dreptul meu în fruntea grupului, Pongrácz P. Mária mi-a spus repede, fără niciun preambul: „Klári, am decis că, în interesul ziarului, te mut la tipografie, ca corector!”
Aproape că am împietrit! Nu, nu din cauza muncii m-am revoltat, căci îndreptarea greșelilor este în firea mea, ca o trăsătură de caracter nativă — îmi place să corectez greșelile oamenilor la fel cum corectez textele incorecte din punct de vedere gramatical —, ci din cauza modului în care am fost tratată. Dacă mi-ar fi spus pe ce ton îmi vorbește, dacă înainte de a lua o decizie m-ar fi întrebat și pe mine despre atitudinea mea sau măcar mi-ar fi adus la cunoștință mai cu blândețe schimbarea care mă privea în primul rând pe mine, poate ar fi fost mai ușor! Dar nu, ea m-a „mutat”… Nici măcar nu mi-a dat timp să mă gândesc la decizia ei.
Liderul oricărui colectiv de muncă trebuie să știe să comunice cu subordonații săi! Să recunoască și să aplaneze neînțelegerile care apar între colegi. Doar că bunele intenții îl fac uneori pe om să fie părtinitor. Dacă mi-ar fi adus la cunoștință decizia privindu-mă curajos în ochi, dacă și-ar fi motivat deschis alegerea… însă fraza aruncată spre mine din mers, cu o figură impasibilă, a făcut clar faptul că are ceva de ascuns și că știe și ea că decizia nu este dreaptă.
Orice schimbare este precedată de o criză, de anxietatea cauzată de deznodământul bun sau rău al situației, darămite o schimbare bruscă, ce poate fi tragică chiar și pentru o persoană mai puțin sensibilă decât mine! Desigur, e tipic mie că nu aveam nicio idee despre evenimentul care se pregătea. Deși era cumva în aer faptul că Gherasim „nu mai e bun”… Dar în loc să cer explicații, m-am supus cu o indignare mută, adunând și mai multe nemulțumiri nerostite. Mi s-a părut nedrept că, fără niciun motiv, de pe o clipă pe alta, trebuia să-mi părăsesc biroul primitor, unde „vechii veterani” și câțiva dintre noii mei cunoscuți, oameni de valoare ai vremii, veneau bucuroși să schimbe o vorbă cu miez, și că chiar din acea zi, deși programul meu de lucru era pe sfârșite, trebuia să cobor în tipografie pentru a o lua de la capăt cu o zi de muncă ce se întindea până spre zori.
Mai târziu am aflat că, în interesul „rotirii cadrelor”, după șaptesprezece ani la conducere, redactorul-șef Emil Gherasim a fost demis, așa că a fost firesc să fiu „exilată” și eu, secretara.
După un sfert de secol, la finalul unei întâlniri de la cercul literar, la întrebarea mea, Pongrácz P. Mária mi-a mărturisit că pe vremuri mă numise corectoare într-adevăr în interesul ziarului, deoarece considera că din punct de vedere profesional eu eram mai bună. Doar că nu știa că am probleme cu nervii. — Ei bine, până atunci nici eu nu știam! Din fericire, nici nu am lăsat să fie așa! Mulțumită educației mele riguroase, am avut tăria de caracter necesară pentru a mă ridica din nou după acea prăbușire neașteptată. — Atunci Marika mi-a povestit și că, atunci când și-a întrerupt anii de stagiatură ca profesoară și a fost angajată în redacție, surorile Kicsi au ajutat-o mult să se integreze în Timișoara, un oraș străin pentru ea, motiv pentru care le-a fost mereu recunoscătoare. Iar ca redactor-șef a putut, în sfârșit, să-și arate această recunoștință. Nu m-a înlăturat din postul de secretară din răutate, ci doar trebuia să-și ajute prietena, salvând-o din condițiile grele de muncă ale corecturii din tipografie. Așa cum pe vremuri și sora ei putuse rămâne la ziar datorită intervenției sale, până când i s-au rezolvat actele pentru a se muta cu familia în Vest. După cum mi-a spus, încă de atunci ar fi vrut să o pună pe fosta ei binefăcătoare în locul sorei sale, dar nu a reușit, pentru că Gherasim mă alesese pe mine. După toate acestea, nu e de mirare că, după demiterea lui, am devenit ținta unor intrigării în lanț! Noua mea șefă mi-a mărturisit chiar că mă considera „omul lui Gherasim”. Adică nu avea încredere în mine?!
Susțin cu tărie că nu am fost niciodată omul nimănui! Am încercat pur și simplu întotdeauna să-mi îndeplinesc sarcina asumată cu cele mai bune cunoștințe și puteri de care dispuneam.
În vâltoarea degradării
În tipografie m-a întâmpinat o mulțime de schimbări și neplăceri necunoscute până atunci. Dacă pe vremuri, când am ajuns în tipografie direct de pe băncile școlii, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, am găsit o atmosferă oarecum cultivată, ce amintea de lumea copilăriei mele, de data aceasta domnea o cu totul altă stare de spirit, în care nu am putut și nici nu am vrut vreodată să mă integrez. În special din cauza comportamentului unora. Unde mai era curtoazia vechilor meseriași, ritmul eficient de lucru al tipografilor la cravată și halat de lucru? În noua clădire a tipografiei, biroul corectorilor fusese mutat într-o încăpere mică, fără fereastră, iar alături se afla camera telexului, lipsită de aer și lumină, a cărei ușă stătea mai mereu deschisă, astfel încât clămpănitul continuu al clapelor aproape că mă scotea din minți. Iar eu înduram, nici astăzi nu înțeleg de ce.
Pe atunci, parcă întregul „popor muncitor” amorțise deja: stăteam resemnați la cozi pentru alimente, de dragul „înfloririi înfloritoarei noastre orânduiri sociale socialiste” înduram frigul din case din cauza economiei de energie electrică, întunericul nocturn de pe străzi și rabdam tot felul de lipsuri. În tăcere, fără revoltă. Pentru că ne era frică. Acum nu mai trebuia să-mi fie teamă doar de drumul spre casă noaptea, pe străzile cufundate în bezna provocată de lipsa iluminatului public, ci, iată, și de colegii de muncă din directa mea apropiere, care puteau dispune de mine după bunul lor plac. Dintr-o clipă în alta, printr-o singură frază, fără nicio justificare sau numire în scris, îmi puteau schimba viața!
Paginatorul de atunci de la Szabad Szó, fostul meu coleg de la Crucea Roșie, de aceeași vârstă cu mine, mai păstra ceva din exigența foștilor săi maeștri în muncă, dar mult mai puțin din eficiența lor. Am trăit ritmul lui lent aproape ca pe o tortură, deși probabil că așa era normal pe vremea când un slogan îndemna deja: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim!”. În traducere liberă: Trece timpul, vine salariul, așa că lucrăm și noi cum putem! Ba chiar dublu pentru orele suplimentare, de aceea unii trăgeau de timp dinadins. Se poate să fi fost eu nerăbdătoare, însă uneori era de neîndurat să aștept acea ezitare intenționată până când era gata câte o pagină.
Ca să nu mai vorbesc despre atmosferă! În căldura verii, de pildă, culegătorul nostru la mașină — un fost ucenic tipograf ajuns acum bărbat în toată firea — stătea doar în pantaloni de baie lângă mașina de cules cu recipientul de plumb topit, și totuși sudoarea șiroia de pe el. Iar modul lui de a vorbi era la fel de lipsit de respect. Mai ales dacă băuse bine. Din păcate, nu era singurul! Bustul gol sau, cel mult, maioul atletic deveniseră ținuta obișnuită a unora. Noroc că, în ciuda acestei delăsări, din punct de vedere profesional niciunuia nu i se putea reproșa nimic. Până și tipografii care mai cinsteau câte un pahar erau capabili să lucreze bine. Existau unii care beau chiar și alcoolul industrial amestecat după o rețetă proprie, folosit în anumite secții ale tipografiei, așa că nici nu trebuiau să cheltuiască mai mult decât micul bacșiș dat celui care îl fura de acolo! Schimbul de noapte era deosebit de înfricoșător pentru mine, mai ales lumea turnătoriei și a rotativei, deși majoritatea de acolo erau meseriași demni de toată stima. Nu pot da nume, pentru că nu am văzut niciodată cine, când și ce bea, ci doar am auzit din laudelor unora despre cum se descurcau. Din păcate, unora le-a fost afectată și sănătatea pentru că cu timpul, au ajuns să considere alcoolul un antidot mai bun împotriva atmosferei nesănătoase decât rația zilnică de lapte primită oficial. Eu una nu știam cum să mă comport cu ei.
De menționat că laptele a fost asigurat tipografilor care lucrau în condiții toxice chiar și în ultima perioadă, cea mai grea, a „orânduirii noastre sociale socialiste ce pășea spre comunism”, alături de alte avantaje, precum programul de lucru de șase ore deja amintit și diverse sporuri salariale — sporul pentru mediu toxic, pentru schimbul de noapte, pentru ore suplimentare —, precum și pensionarea cu cinci ani mai devreme față de cei din alte profesii. Însă nouă, angajaților din redacție, nu ne revenea nicio protecție a sănătății și niciun beneficiu bănesc sau de altă natură. — Vina noastră, dacă nu le-am cerut.
Aceasta era deja a treia etapă a erei Ceaușescu, epoca haosului total, când existau probleme cu alimentarea, se făcea economie la energie electrică și la căldură. Din 1985, presa a fost redusă la minimum, televiziunea ajunsese să emită doar două ore pe zi, iar studiourile teritoriale de radio au fost desființate.
Degradarea nu era caracteristică doar tipografiei. În acea perioadă, lumea mergea la concertele simfonice în blugi și pulover. Nici nu se putea altfel! În ultima treime a anilor ’80, sala Capitol nu mai era încălzită. În frigul pătrunzător, degetele muzicienilor aproape că înțepeneau. Pe atunci nimeni nu mai ținea socoteala câte unui semiton prins cu întârziere. Artiștii îmbrăcați în frac își puneau tricouri pe sub cămășile albe; chiar și așa răceau, dar toată lumea făcea ca și cum nu ar fi observat strănuturile lor. Frica pusese stăpânire pe întreaga atmosferă, peste tot.
Și delăsarea. După ce s-au construit cartierele de blocuri, multe femei ieșeau în stradă la bârfe în capot de casă, așa-numita jachetă matlasată, cu moațele pe cap, iar bărbații jucau „table” la intrare, pe câte o bancă încropită în grabă — un fel de înlocuitor pentru băncuța din fața caselor părăsite de la țară —, ori udau în pijamale legumele prăpădite cultivate între blocuri, după ce din micile parcuri proiectate frumos la origine fuseseră tăiați arborii ornamentali, arbuștii și brazii, pentru că unii luaseră ad-litteram indicația secretarului general cum că „trebuie cultivat fiecare palmă de pământ”. Din punct de vedere administrativ, zona noastră aparține de Centru, iar pe atunci nu se degradase chiar în asemenea hal. Și totuși, aș vrea să cred că, într-o lume a degradării ce avansa rapid, nu va trebui să plângem după această bădărănie ceva mai blândă, care a ucis eleganța deopotrivă în comportament și în înfățișare!
Se prea poate ca tocmai din cauza unor astfel de remarci să nu mă înghită unii, dar tot îmi susțin părerea! Înfățișarea și comportamentul nostru sunt măsura respectului față de noi înșine și față de ceilalți. La fel și modul de vorbire. Delăsarea duce la degradarea societății!
Colega mea de corectură de atunci, cealaltă persoană „destituită” după schimbarea șefului, își pierdea pur și simplu timpul cum putea în nopțile ce se prelungeau până în zori în sala de paginare, unde, în vaporii nocivi de plumb și într-un mediu zgomotos din cauza utilajelor, trebuia să așteptăm ore în șir după câte un material primit prin telex de la București. Îi plăcea să pălăvrăgească și, după cum spuneau gurile rele, beau în ascuns cu tipografii, dar eu mă mulțumeam să fiu nemulțumită în sinea mea când totul era gata, temându-mă tot mai mult ca nu cumva, din cauza oboselii acumulate, să scap vreo greșeală în ziar. În timp ce așteptam știrile Agerpres care transmiteau relatări despre tot mai frecventele vizite de lucru ale secretarului general, bietul coleg își amintea adesea de fostele sale succese, obținute pe vremea când era un muncitor metalurgist de excepție într-o întreprindere de prestigiu. A ieșit de mai multe ori pe primul loc la concursuri profesionale pe țară și a obținut numeroase alte diplome. Prin munca sa excelentă și-a câștigat recunoașterea și premii, până când a atins cea mai înaltă treaptă de salarizare. Ca corector însă, când munca bine făcută nici măcar nu-i era observată, dar pentru o singură greșeală de literă primea critici severe — ba chiar și amenzi bănești, fiindcă pe atunci „voiau deja să-l lichideze”, după cum spunea el —, a căzut patima alcoolului, până când nemulțumirea și numeroasele dezamăgiri l-au adus în pragul disperării, cronicizând și distrugându-i căsnicia. În ultima perioadă a vieții, biata lui mamă a fost cea care l-a îngrijit. După moartea lui m-am gândit că, dacă acel muncitor calificat de excepție nu ar fi fost atras pe linie de partid în redacție, cu toate avantajele și oportunitățile cuvenite unui colaborator loial al presei de partid, ci ar fi fost lăsat în profesia lui, poate nu ar fi ajuns alcoolic.
Dar așa, a vrut să demonstreze. Ca ziarist „de linie” a făcut față cu brio, dar din cauza randamentului său ca corector de după „rotirea cadrelor”, deși lucra foarte atent și bine, era mereu frământat de anxietate, până când, câțiva ani mai târziu, l-a doborât ciroza. Pe atunci eu nu mai lucram la ziar, am aflat despre calvarul lui de la cunoscuții mei tipografi… De altfel, era un om bun la suflet și drăguț, ca toți dependenții.
*
n.r.: Casa Maghiară este opera arhitectului Laszlo Szekely, realizată din donații ale comunității maghiare, inaugurată în 1930. Aici a fost redacția ziarului „Szabad Szó” (Cuvântul liber), înființat la 1 noiembrie 1944, o publicație de referință pentru comunitatea maghiară din regiunea Banatului pe parcursul secolului al XX-lea. După 1989, ziarul s-a redenumit Temesvári Új Szó („Cuvântul nou timișorean”). Iar din 1994 a continuat sub numele Heti Új Szó, devenind o publicație săptămânală care apare în fiecare vineri la Timișoara și e distribuit în județele Timiș, Arad, Caraș-Severin și Hunedoara.
