25 mai, sâmbătă (2002)

(Teatrul, postume) După vreo două ore, mă întâmpină băieții de la Thespis care, cu câteva zile în urmă, adunau semnături pentru Bihoi; să-l facă cetățean de onoare al orașului. Băieții îmi spun că Bihoi a murit aseară, nu se știe când îl vor înmormânta, fiindcă trebuie să se întoarcă și fiica lui din Israel. Acasă, în cutia poștală, o citație pe data de 19 iunie, la procesul lui Socaciu. Și din nou telefon: a murit Doinaș.

Lucrez la Geografia literară, capitolul despre Mircea Ciobanu.

Duminică, 26 mai

(Cartea despre Franyó) Telefon de la ziarul Timișoara – vor un articol despre Diogene Bihoi. Îl scriu cu uimirea că a murit, că e de vreo patru decenii în teatrul timișorean.

Acesta este:

„I-am dat în ultima săptămână câteva telefoane, ca să-i spun că trebuie să-și depună odată dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor. Era un bun dramaturg, ar fi trebuit demult să devină membru al Uniunii. Nu mi-a răspuns nimeni, pe urmă au apărut prieteni mai tineri ai lui, care mi-au spus că e nevoie de încă o operație – încă una.

Nu știu de ce nu credeam că va veni sfârșitul, el mai avea foarte multe de făcut, de încheiat, de preluat. Pe urmă m-a sunat alt prieten mai tânăr care scria piese de teatru – de ce nu se duce cu ele la Thespis, l-am întrebat? La Lelu Bihoi?

Cu dificultate am înțeles că e foarte bolnav și că amânările din ultima vreme ar putea să dureze. Până atunci credeam că își joacă boala – o să reușească să o trișeze.

Ce a făcut Diogene Bihoi pentru Timișoara? În primul rând a legat-o de teatru prin artiștii tineri care aveau nevoie de un spațiu al lor, de o dimensiune care să le redea libertatea, firescul, dreptul la imagine. Ei, la Thespis, jucau piese ale unor autori neomologați, într-un ritm care putea umili orice teatru experimental. Puneau în valoare paginile unor scriitori importanți, care ar fi putut să existe prin teatru.

Diogene Bihoi continua la Casa studenților din Timișoara experiențele unei avangarde agitate între 1968-1972 de doi mari regizori, Aureliu Manea și Nicolae Wolcz, spirite extraordinare care se afirmau într-un teatru nou prin experiențe fundamentale. Lelu Bihoi a preluat ștafeta, realizând o dinamică, un stil, o fascinație. A dus în lume formația sa tânără și a dat, prin teatru, o nouă imagine a orașului: un oraș tânăr care putea o artă nouă. A realizat un teatru alternativ pe care n-am știut să-l urmărim cu dragostea necesară – un teatru care exprima spiritul tânăr cum puține forme de existență artistică din această parte a țării.

A regizat, a scris, a jucat, a educat, a întreținut flacăra unei arte în care prea multe întâmplări mirabile trag cortina. Se încheie o istorie a orașului și prin Diogene Bihoi, Lelu, după numele cu care îl strigau, îl alintau prietenii. Prieteni mulți cum nu o să mai aibă vreodată un lider cultural.”

Citesc textul cu disperare, cum se poate transforma totul în pagină scrisă! Cum înțepenesc toate în sicriul unui text de 500 de semne!