În castelul Huniade nu avuseseră niciodată curajul să forțeze intrarea. Deși aceea era cu adevărat ținta/miza, cireașa de pe tort: bătrânul castel cu ditamai istoria (construit între 1307-1315 ca reședință a regelui maghiar Carol Robert de Anjou – contemporan cu banii Basarabi, reconstruit în decursul anilor de mai multe ori, între anii 1443-1447 tocmai de către Ioan de Hunedoara), ținut de atâta vreme, cu cele mai bune sau mai rele intenții, departe de privirile curioase… 

«Să ai tu asemenea castel, futu’-i castelul, și să rămână închis, poate pentru totdeauna, nu-i baș ok, pesemne că protejează ceva secrete! » era ceea ce o intriga pe femeie. El găzduiește și un muzeu istoric; și multe comori. 

Împreună, Constantin și Roxana chiar găseau și descopereau lucruri. Și puncte comune.

– Dumnezeule, te strecori precum lumina, ori liliacul! O complimenta Constantin descoperindu-i această calitate de invidiat. 

La care se adăuga plăcerea aceea nevinovată de a lăsa de fiecare dată întredeschise interesantele porți ale acestora – porți și uși (stând) „închise cu/de lacăte grele de frici” – descuiate de ei din interiorul neigienizat, dar cu „balustradele scărilor și galeriilor din fier forjat, elegant executate şi prevăzute cu mânere din lemn de esență tare”, cucerit prin mijloace neortodoxe. Făcând astfel dintr-un loc interzis un loc permis, căutând răspunsul promis. Asumându-și orice risc.

– Nu întotdeauna ochii curioșilor sunt deschiși celor mai bune intenții, minți și suflete! 

Dar admira pe cel curios, indiferent de natura lui, în detrimentul celui indiferent. Asta după ce-și învinse teama. Oprindu-se în fața unei uși închise, Roxana și-o imagina deschizându-i-se și se vedea aruncată dincolo, sau trasă în mrejele interiorului necunoscut. Înăuntru. (Probabil dintr-o întâmplare/experiență din copilărie; din trecutul său, oricât de îndepărtat sau apropiat ar fi fost!)

– „Cunoașterea îşi are pericolele ei, da, dar răspunsul trebuie să fie fuga de cunoaștere? Sau cunoașterea trebuie să fie folosită ea însăși ca barieră în fața pericolului pe care îl poartă? Cu alte cuvinte, Faust trebuie într-adevăr să-l înfrunte pe Mefisto, dar Faust nu trebuie să fie înfrânt!” Cunoașterea poate fi un blestem dacă nu o folosești, nu o împărtășești…