Noiembrie 1992 – Prima mărturisire
Îmi face bine să-mi încep ziua mergând la slujba de dimineață de la Catedrala din Timișoara. Liniștea dinainte de slujbă parcă mă desparte de agitația înconjurătoare și mă introduce într-un alt univers. Nu înțeleg încă prea multe din ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii, dar mă las purtat de cântec. Toate sunt noi pentru mine. De abia am început să intru prin biserici și să simt că ar fi ceva de găsit acolo. Purtat de căutarea iubirii încerc să adulmec urmele Stăpânului inimilor.
Facultatea de Fizică la care sunt student nu face decât să-mi amintească iar și iar limitele lumii acesteia. Studiind fizica, simt ca asist la disecția unui cadavru. Tăiem cu bisturiul în materia mută, într-un cadru universitar steril, sceptic și lipsit de sens, fără vreo speranță de a primi vreun răspuns satisfăcător la întrebările pe care un tânăr de 18 ani și le pune: De ce existăm? De ce atâta suferință în jur? De ce simt că iubirea umană produce durere și nu aduce fericire? De ce sunt în același timp doritor să înțeleg ce este iubirea? De ce suntem așa neatenți unii cu alții? De ce ne rănim cu așa mare ușurință? De ce iubirea umană este așa de seacă față de iubirea pe care am trăit-o în lumină? De ce murim? Dacă tot murim, ce rost are toată zbaterea de a avea un statut social? Dacă nu luăm cu noi nimic după moarte, atunci de ce atâta chin ca să acumulăm lucruri și bani? De ce să naștem copii, dacă se nasc să moară? Este ceva după moarte? Dacă este, și doar conștiința, sufletul, are acces acolo de ce nimănui nu pare să-i pese de suflet? De ce nimeni nu poate să-mi dea un răspuns satisfăcător la aceste întrebări? Și ce a însemnat experiența luminii pe care am trăit-o?
Niciodată nu am putut fi satisfăcut de răspunsurile date de lozincile prefabricate: ”Așa e viața. Așa stau lucrurile.” Pentru mine, eschivele acestea reprezentau ignorarea esenței vieții însăși. Alții îmi spuneau: ”nu te mai întreba atâta! Trăiește viața și gata.” Însă era o și mai mare eroare, din punctul meu de vedere. Era o orbire. Cum așa? Să alergi așa de nebun spre ce nu știi, fără să te sinchisești să întrebi măcar unde duce drumul pe care mergi? Ce se găsește la capăt? Moartea? Păi atunci de ce să mai mă sinchisesc să alerg? Moartea o pot găsi și dacă merg încet. O pot găsi oriunde. Chiar și aici și acum. De ce să mai aștept, chinuindu-mă să slugăresc la unul și la altul ca până la urmă tot la ea să ajung? Ridicol!
Poate mai este și alt drum, altă direcție, altă cărare. Una care are un rezultat la capăt, un rezultat care să aibă un sens și pentru care să merite efortul zbaterii mele. Îi vedeam pe tineri, pe colegi, pe prieteni, pe cunoștințele de tot felul, înhămându-se la o căruță și la un drum care duce spre necunoscut, conduși de o societate oarbă, limitată, care nu vede dincolo de propriile ei determinări.
Este revoltător, ca tânăr, să-ți pui toată energia și voința de care ești în stare să urmezi drumul și sfaturile unor adulți care nici ei la rândul lor nu știu nici de ce trăiesc, nici încotro merg, nici de ce se zbat sau de ce se consumă, distrugându-se în lumea aceasta. Nu ești orb și necugetat dacă te iei după niște oameni care, cu toate averile lor, sunt, în final, exemple de nefericire? Răspunsurile lor evazive: ”pentru copii”, ”că așa se face”, ”pentru că așa trebuie”, nu mă satisfăceau deloc și mărturiseau ele însele despre neștiința și orbecăiala în care se scăldau aceștia.
În orbire și viziunea aceasta de viață, omul moare amar, după ce a trăit amar și a născut copii amari, plini de egoism, de brutalitate, de mercantilism, de autosuficiență, de parvenitism orgolios, gata să se înfrupte, mușcându-se între ei și luptând pentru carcasa rece a victimelor lor. Păi asta-i viața? Nu, mersi!
Îmi permiteam să refuz oferta și preferam să mă dau la o parte din calea aceasta demonică. Principiul animalic al luptei pentru existență, care introduce în sufletul omului permisiunea de a trata în orice fel pe fratele său pentru a-și atinge scopul egoist, mă făcea să-mi urăsc propria-mi umanitate.
Toate sfaturile de a-ți umări interesul cu orice preț, călcând pe cei căzuți pe cale, extirpând din inimă orice sentiment cu scopul competitiv de a parveni, mă determinau să nici nu vreau să fac primul pas pe acel drum. Ca tânăr, refuzam categoric o astfel de viață. Cu cât eram mai mult împins de la spate, cu atât mai mult paralizam pe loc. Îi vedeam pe cei de vârsta mea cum profitau de această mentalitate, cum se tratau unii pe alții, cum se îmbiau la vânătoare… Eu nu puteam. Doar ideea că asta ar putea fi viața mă îngrozea, pur și simplu.
Frământat de aceste gânduri, stăteam la slujba de la Catedrală sperând ca odată și-odată să primesc un răspuns. (…)
