Primăvara născută din gloanțe

Autor: Dan D. Gîrjoabă (fiu al eroului martir al Revoluției Române din Timișoara 1989, Dumitru Constantin Gîrjoabă, împușcat în zona Catedralei Mitropolitane din Timișoara și dispărut din Spitalul Județean din Timișoara)

***

An de an, începutul lui Decembrie din Banat amintește despre acel moment când glasul străbun al colindei ce vestește Nașterea Domnului s-a împletit cu tăcerea amară și mută a suferinței. În decembrie ’89, pământul Timișoarei a fost spălat nu doar de ploaie, ci de sânge și lacrimi. Un sânge cald, tânăr, nevinovat, vărsat pentru a curăța o istorie murdară de crime de neînțeles și de tăcerea unui regim comunist care își hrănea puterea din frică. Lacrimile nu au fost doar ale celor rămași, ci ale unei societăți întregi care, pentru prima dată, a avut curajul să plângă cu voce tare. În acele zile, libertatea nu s-a născut, ci a fost smulsă din piepturile oamenilor, cu durere, cu strigăt și cu moarte.
În fața Catedralei din Timișoara și-n tot orașul au căzut oameni ca niște flori smulse din pământ înainte de a apuca să înflorească. Trupuri tinere, vise neîncepute, vieți frânte sub gloanțe trase cu sânge rece. Timișoara a fost îmbibată de sânge, iar asfaltul a învățat să rețină pașii celor care au mers spre moarte fără să știe că vor deveni istorie. Acolo, în cetate, între ziduri și rugăciuni, s-a scris cu sânge primul capitol al libertății, iar fiecare cădere a fost o promisiune că lumea nu va mai putea fi la fel. Destinul primea pecetea de sânge.

Orașul s-a prefăcut în Golgota, iar străzile au fost cruci pe care trupuri nevinovate au fost răstignite de un sistem lipsit de milă. Fiecare împușcătură a fost un cui bătut în carne vie, fiecare cădere – o jertfă dusă până la capăt. Ca și atunci, suferința a părut fără sens, dar din ea s-a născut mântuirea unei lumi: libertatea, plătită cu sânge, cu lacrimi și cu vieți duse pe altarul istoriei.

Omul cade și se face cenușă, mistuit de focul istoriei și al nedreptății, iar vântul îi împrăștie rămășițele peste un pământ obosit de suferință. Din această cenușă, tăcut și miraculos, răsar ghioceii primăverii, fragili și albi, ca niște lumânări aprinse pentru cei pierduți. Ei cresc din ceea ce a fost durere, din ceea ce a ars, purtând în petalele lor promisiunea că nimic nu se pierde cu adevărat atunci când jertfa e curată. Acolo unde omul a devenit cenușă, viața îndrăznește să reînceapă.

Primăvara înnoirii anului 1990 a venit pe tăcerea mormintelor goale sau pline, dar și pe curajul lor. O lume nouă s-a ridicat din jertfa celor uciși, din moartea celor care au avut puterea să schimbe un sistem întreg prin simplul fapt că nu au mai îngenuncheat. Ei nu au murit degeaba: au murit ca să putem respira altfel, ca să putem rosti adevărul, ca să putem spera. Eroismul lor stă în sacrificiu. Iar Timișoara, scăldată în sânge atunci, rămâne pentru totdeauna locul unde libertatea a fost plătită cu viață, iar aerul curat al primăverii s-a născut din mirosul înfricoșător al morții.