Astăzi nu s-a auzit nicio bătaie de clopot. În clopotnița catedralei, piesele turnate în bronz, cu limbi ca niște ciocane uriașe, au amuțit, întărind liniștea care se lipise de asfaltul neuniform al pieței. Nu a intrat nimeni în catedrală și nu avea cine să tragă de frânghiile clopotelor din turnul înalt. Porțile catedralei au rămas închise.
Dimineața a îmbătrânit. S-a eternizat. Soarele nu mai trece de punctul cel mai înalt, fixat pe bolta cerească. Dar de acolo, de unde s-a înțepenit pe cer, a început să lumineze piața în mod egal, nemairămânând zone umbroase, întunecate, văduvite de lumina albă primită de sus. Privită din clopotnița catedralei, piața ar putea fi văzută ca o masă amorfă de asfalt, având doar câteva pete negre, în locurile în care bălțile nu se uscaseră. Și s-ar mai putea vedea și mormanele de cenușă încă fumegândă, nestinse total de ploaia de peste noapte.
Au apărut oameni îmbrăcați în haine de piele, patrulând, doi câte doi, cu pistoale mitralieră prinse cu chingi pe piept. Străbătând piața, calcă, din când în când, în bălțile negre, alunecând pe cioburile nedescompuse încă. În striurile tălpilor bocancilor lor se depune nisipul de cuarț întărit, luat din adâncimea bălților de pe caldarâm. Talpa unui bocanc s-a oprit, o clipă, pe o foaie de hârtie pe care a adus-o vântul, între magazinele cu vitrinele răvășite. Pe hârtie se văd scrise de mână câteva rânduri, al căror înțeles (hârtia fiind deja lipită de talpa bocancului) scapă privitorului. Se înțelege, însă, că bocancul nu a călcat întâmplător pe bucata de hârtie, dacă privim modul în care a căutat, parcă, să se așeze peste ea, peste cuvintele scrise. Bocancul a zăbovit acolo, peste fila murdărită, un timp îndelungat.
Se aud voci. Se aud primele voci în această dimineață întârziată. Nici geamgiii, nici măturătoarele și nici bărbații în haine de piele nu au rostit niciun cuvânt. Tot ce făceau, făceau în liniște. O liniște grea, aproape materială, nederanjată de vreo bătaie a clopotelor. Dar acum se aud voci. Nu se înțelege ce spun. Observatorul este mult prea departe de locul în care se scandează ceva. Vocile vin din apropierea catedralei. Liniștea pieței este spartă de un zgomot de armă. Ecoul câtorva împușcături se izbește de ziduri și de vitrinele proaspăt prinse cu chit în rama ruginită de fier-cornier. Bălțile negre din piață își schimbă din nou culoarea, redevenind roșii, fără a mai trece prin violetul intermediar, așa cum se întâmplase în primele ore ale dimineții. Imediat după ce ecoul se stinge, nu se mai aude nimic. Geamgiii își continuă lucrul. Sunt multe vitrine sparte și geamurile trebuie puse la loc până seara, dacă seara, ținând cont de evidenta imobilitate a cerului, va mai veni vreodată. Bărbații în haine de piele se îndreaptă, fără comandă, către catedrală. În piață nu se mai aude nimic… Nimic.
