22 decembrie 1989
(Întâmplări din revoluție) Emilia o descoperă pe stradă pe profesoara de chimie a Ioanei – o invită la noi ca să comentăm evenimentele: mai sunt speranțe? Televizorul merge, apare Dinescu, se pare că incredibilul se va produce. Se produce. Dinescu, Caramitru, cealaltă lume. Se produce incredibilul, am scăpat cu viață, așa că ne îmbrățișăm, ne pupăm, sărim, țopăim, delirăm, consumăm toate rezervele mele de votcă poloneză. În cameră, aerul devine sufocant, așa că ieșim pe străzi, ne adunăm în Piața Operei. În balconul revoluției se perindă orator după orator, mesageri de pretutindeni care vor să salute Timișoara, cetatea reper a noii Românii. Parcă sunt prea mulți necunoscuți: dar sunt acolo și prietenii noștri, cinci dintre ei publică poezii – sunt poeți. Ia cuvântul un preot, binecuvântează, cere mulțimii să se așeze în genunchi. Peste trei zile e Crăciunul – se va naște istooooria! Să ne rugăm! Ne rugăm. Pe urmă o iau prin piața arhiplină de lume – ce să facem altceva decât să ne ducem către cimitirul săracilor, unde ar fi morții revoluției. Eroii României de mâine. Alergăm acolo, într-adevăr, se dezgroapă cadavre, unele în putrefacție. Înghesuială, bătaie, toți vor să pună mâna pe lopeți și să muncească – să fie primii.
Apare unul cu o cameră de filmat, sunt din Germania, strigă, Germania salută Timișoara victorioasă!!!!!! Apare alt cadavru, pute. Ieri l-au pușcaaaat și uite cum puuuute!! strigă unul bărbos. Lumea dă buzna, mă aruncă dintr-o parte într-alta, au mai scos un cadavru. Mă plimb prin orașul în delir, mă întâlnesc cu Lordul John, are o sticlă de țuică, cinstim evenimentul. Pe urmă rămânem la televizor, năuci, uluiți, adormiți. Vin teroriștii!!!! Ar fi peste tot, ar infecta apa, aerul, ar dispune de arme cu lunetă. Scriu vreo zece pagini despre cimitirul săracilor, despre morții legați cu sârmă, despre felul în care ne-am dus buluc la Adriana să facem alt număr al revistei Orizont.
(Jurnalul meu din revoluție ar fi trebuit să apară într-o carte pe care o editură franceză i-a comandat-o lui Mircea Ciobanu: mă bucur că n-a apărut. De altfel, mă îndoiesc că voi publica vreodată paginile pe care le-am scris între 22 decembrie 1989 și 31 ianuarie 1990.
Îmi amintesc doar de discuțiile zilnice cu martori, cu participanți, cu toate categoriile de timișoreni care aveau ceva de spus. Unii erau speriați, alții mitomani. Îmi amintesc de filmele pe care Iosif Costinaș și Lucian Ionică le făceau în sala de cenaclu a Filialei Scriitorilor: de fiecare dată ieșea altceva decât ceea ce trebuia. Ei filmau martori, mărturii, domni, doamne și tineri care aveau ceva de spus. Unii aveau într-adevăr ceva de spus. Pe lângă ei apăreau alții, care scoteau gazete, dădeau declarații, huleau, înjurau. Niciodată n-am văzut o avalanșă mai mare de farsori, de derbedei, de inși care voiau să se căpătuiască peste noapte. Îmi recitesc cu jenă articolele pe care le scriam, atunci, în tipografie. Tableta lui Costinaș se încheie cu omagiul adresat a doi ofițeri, Petre Ghinea și Cristian Dumitra. Pe Petre Ghinea l-am întâlnit de nu știu câte ori în ultimii ani. Pe Cristian Dumitra, niciodată. Adăugire din 7 aprilie 2003)
5 ianuarie 1990
Bucureștii par în război, coloane de muncitori, de vagabonzi, de pierde-iarnă se îndreaptă spre centru urlând: Jos Co-po-su!!! Jos Co-po-su!! Jos Câmpeanu!!! Jos I-lies-cu!!! Orașul mi se pare mai urât ca niciodată, oamenii mai tulburi – pretutindeni presimt comploturi, crime securiste, regruparea vechilor activiști. Apar și dispar lideri, unii par mai degrabă handicapați decât oameni vrednici să schimbe țara. Îi dau un telefon lui Geo Bogza – mă așteaptă, pot urca.
E singur și mi se pare foarte obosit. Își cere scuze că mă primește așa, el e obosit, va rămâne în pat. Dar se ridică, îmi aduce o carte – sunt poeziile Anei Blandiana, din Biblioteca pentru toți, cu o dedicație de-o pagină. Mi se pare că mi-o arată ca pe o legitimație – să nu-mi închipui cumva că regretă vechea lume. E clar că noua nu-i place deloc, dar are cuvinte bune pentru Dinescu și Blandiana. Îmi cere noutăți de la Timișoara. Mă întreabă ce mai face Franyó.
— Franyó a murit demult. În 17 decembrie a murit și Franz Liebhard.
— L-au împușcat, e uimit Bogza și scoate un șuier de mânie.
— Nuuuuuuuuu, a murit de moarte bună. Avea 90 de ani.
Îl rog să-mi scrie două rânduri pentru Orizont. Am vrea să facem două pagini cu Franyó.
Geo Bogza ia o foaie și reușește să o umple:
„Când mă gândesc la Timișoara ca la cel dintâi oraș care a ridicat steagul eliberării noastre de o odioasă dictatură, mă gândesc la poeții acelui oraș pe care i-am cunoscut, cu părerea de rău că n-au trăit să vadă zilele pe care noi le trăim acum. Printre aceștia se numără Franyó Zoltán care atâtea decenii a animat viața culturală a acelui oraș și a militat pentru prietenia dintre români și maghiari. 5 ianuarie 1990,
Geo Bogza”
