Era o zi obișnuită de februarie, mă aflam la Clubul CFR, situat în centrul orașului, pe strada dintre fântâna cu pești și grădina de vară Cina, celebră în epocă, astăzi dispărută, în locul ei s-a ridicat un hotel. Cu câteva zile în urmă se încheiase festivalul filmului de amatori „Secvență Timișeană”, festival inițiat și organizat de Cineclubul CFR Timișoara, cel mai vechi cineclub din România, înființat în 1957, din inițiativa fraților Sandu Dragoș și Sandu Eugen. Amintirea lui Sandu Dragoș, plecat dintre noi în urmă cu cinci ani //notă subsol 1//, din cauza unui atac de cord, era încă vie și mă întrebam uneori ce ar fi zis sau ar fi făcut el într-o situație sau alta.
La etajul IV, pustiu la acea oră, mă pregăteam în laboratorul de foto pentru cursul pe care urma să-l țin în sala de alături. Deodată s-a auzit o bătaie energică în ușă și în prag a apărut directorul clubului, cu o figură gravă.
– Hai jos, până la mine, e groasă!
Noi eram în relații amicale și, în mod obișnuit, chiar și lucrurile importante le spunea cu o anumită relaxare, așa că am fost surprins de tonul lui. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva deosebit. L-am urmat în tăcere pe scări și am intrat la el în birou. A făcut un semn să mă așez și mi-a spus pe un ton oficial:
– Am fost sunat azi de la Comitetul Județean de Partid de la Brașov și mi-au cerut să aflu și să le spunem cine de la Comitetul lor de Cultură și Educație Socialistă a aprobat participarea la festivalul nostru a filmului lor de la Făgăraș.
Văzând figura mea nedumerită, el a continuat:
– Dosarul festivalului este la voi, la cineclub, așa că te rog să cauți urgent fișa de înscriere a acestui film și să mi-o aduci ca să văd cine de la ei a dat aprobarea. E clar?
Apoi a făcut un gest cu mâna care arăta că asta este tot ce avusese să-mi spună și că puteam să plec. Vorbise de parcă ar fi citit un text. Am înțeles că el își făcuse datoria și că acum mingea era la noi. Rămânea, totuși, o întrebare: de ce nu-mi spusese asta sus, în laborator, de ce a trebuit să mă cheme la el în birou? Nu era stilul lui. Să fi fost acolo și alte urechi?
Nu stabilise niciun termen, dar era evident că într-o zi sau cel mult două, trebuia să-i dăm un răspuns, noi, membrii cineclubului, organizatorii festivalului. Știam foarte bine că era vorba despre filmul Recuperabil, realizat de Emil Kovacs. Când l-am văzut prima dată la probe, m-am întrebat cum de a avut cineva curajul să-l facă și, mai ales, să-l trimită la un festival. La proiecția cu public, realizată în sala mare a clubului, s-au auzit doar câteva râsete înăbușite, așa, cu teamă. Dacă râdeai prea tare s-ar fi putut interpreta. Era un film experimental de scurt metraj. Iată doar două dintre scenele relevante: un tânăr se duce dimineața la baie ca să se radă, dar nu curge apa. Așa că pune sifon într-un pahar. Își dă cu spumă pe față și când începe să se radă, se ia curentul, rămânând în întuneric. I se vede doar silueta întunecată, luminată din partea opusă de gemulețul de la baie. Nu se aude nimic, dar pe buzele lui se poate citi o înjurătură. Era perioada când se practica întrerupea curentului pentru a se face econmie. Apoi tânărul ajunge la un magazin, unde rafturile sunt goale. Când iese, citește următorul anunț: „Vă mulțumim și mai treceți pe la noi!” Despre acest film se interesa Comitetul Județean de Partid din Brașov. Fișa de înscriere a fost ruptă și aruncată chiar în seara acelei zile. //Notă subsol 2//
Note de subsol
