În vremea copilăriei sale, prin anii ’50, în serile de iarnă, după ce se culca, privea fascinat tavanul camerei, captivat fiind de baletul luminilor în mişcare, proiectate acolo de farurile maşinilor care treceau prin faţa casei unde locuia. Era o stradă destul de circulată, chiar şi în anii aceia, pentru că ea lega Gara Mică şi Piaţa de Fân cu Piaţa Traian, iar mai departe, cu fabrica de bere și fabrica de pantofi. El aştepta cu nerăbdare să apară, într-o parte sau alta a tavanului, mai întâi două dungi subţiri de lumină, câte una pentru fiecare fereastră, ce creşteau apoi rapid şi se mişcau înspre direcţia opusă, descriind un arc de cerc, ca, la final, să se stingă de tot. Trăiseră câteva secunde şi apoi lăsau loc întunericului. Drumul lor nu curgea lin, ci uşor tremurat, pentru că strada nu era asfaltată, ci acoperită cu piatră cubică. Când se întâmpla ca două maşini, venind din sens opus, să se întâlnească chiar în faţa casei, atunci luminile lor se încrucişau creând un efect care îi plăcea foarte mult şi-l dorea să se repete cât mai des. Alte maşini se apropiau venind din faţă, direct spre clădire, străbătând piaţa aflată acolo. Lumina lor, vagă la început, devenea rapid tot mai intensă, ca, la final, să se stingă brusc, în timp ce sunetul motorului, ce se auzise tot mai tare, se stingea rapid. Acest spectacol, revăzut seară de seară, îl bucura foarte mult şi astfel adormea fericit, fără să-i fi cântat cineva: „Nani, nani, puişor”. Într-o dimineaţă, când mai era în pat, a întrebat-o pe mama sa: „Astăzi e mâine?”, pentru că şi-a adus aminte că înainte de culcare ea îi promisese că: „Mâine mergem la cofetărie.”/…/ Uneori se trezea mai devreme şi în liniştea aceea se auzea clar sunetul ascuţit făcut de roţile tramvaiului când ajungea în curba din dreptul casei. Zgomotul acesta nu-l speria şi nici nu-l deranja, iar în cursul zilei nici nu-l mai auzea. Ar putea spune că se născuse cu el, deşi ei se mutaseră acolo pe când avea doar vreun an, aşa că era ceva obişnuit, făcea parte în mod firesc din lumea lui. Prin faţa casei treceau toate tramvaiele din oraş, când ieşeau din depou şi, apoi, seara, când se întorceau acolo. Mai mult, absenţa acelui zgomot l-ar fi neliniştit, făcându-l să creadă că s-a petrecut ceva rău. Din când în când, dar destul de rar, se întâmpla ca în acel loc să mai deraieze câte un tramvai. Repunerea lui pe şine, forfota muncitorilor, felul în care foloseau utilajele, era un spectacol cu final fericit: tramvaiele îşi reluau mersul obişnuit, iar el le privea de sus, de la fereastră.

*

Foto: detaliu casă de pe strada Dacilor