Relaxat, pescuiește o țigară din pachetul de Camel pe care îl ține în buzunarul de la piept al cămășii. O aprinde cu gesturi largi, afectate, sperând că o să îl vadă cineva, dar pe stradă nu este nimeni.    

– Zdaiseama! spune mestecând cuvintele, deși e un pic mai liniștit acum că a reușit să plece.  

S-a certat cu ai lui, din nou, subiectul fiind același, o întrebare pe i-o pun obsesiv de câteva săptămâni, așa i se pare, la care el nu prea are chef să răspundă – „Te-ai prostit cu totul?”

– Nu știu! E vacanță, înțelegeți? Vara poți să faci ce ai chef.

Făce stânga și trece prin fața școlii, închisă acum. Terenul de fotbal din ciment, abandonat, fierbe mocnit. Geamurile întunecate seamănă cu orbitele unui craniu curățat de carne și albit de trecerea timpului. Aruncă, din mers, chiștocul în gardul înalt, de fier, apoi zburdă mai departe printre case, spre bulevard.

„Și ce ai de gând să faci cu viața ta, copile?” 

– Voi aveți impresia că mie de asta îmi arde acuma?

Se mișcă pe muzica din căști, evitând cu naturalețe gropile din trotuar. 

the kids aren’t alright 

Sare de pe bordură și se împinge cu piciorul liber. Virează brusc la stânga și continuă direct pe șoseaua care a fost proaspăt asfaltată. Strada este aproape goală, așa că se lasă dus pe placă direct pe mijlocul ei. Se bucură de răcoarea efemeră pe care i-o oferă, precum un cadou nesperat, viteza, de vântul care îi flutură tricoul și îi zvântă transpirația de pe frunte.

„Păi nu e normal… ăăă… deloc firesc!”

– De ce nu ar fi normal? De fapt care e problema? Ah, am uitat, încă nu a trecut nici secolul și nici mileniul ăsta de căcat. 

Fântâna din giratoriu este oprită, pesemne primăria încercă să economisească apa. Iulian o ocolește în viteză și coboară spre Hotel Continental. Își trece mâna peste ceafă și gât, transpirat de la efort, apoi se uită în sus. Își dorește să vină ploaia, o rupere de nori care să inunde tot orașul și să-l spele de praf și de arșiță. Aproape că vede cum nori vineții, ai unui potop nemaivăzut, înghit blocurile și aruncă orașul într-o beznă eternă, vindecătoare.

Poate că atunci vecinii băgăreți nu vor mai putea să-și scoată nasurile lungi pe geam, curioși la viețile altora, la ce face el, mai ales cu cine. 

Nu este singurul care privește spre cer. Pe banca de pe trotuarul de vizavi un grup de copii se holbează la soare prin ochelari de carton cu lentile colorate. Trăg unii de alții, nerăbdători să-i probeze, și se hlizesc, lipsiți de griji. Tânărul dă din mână, a lehamite. În partea cealaltă, la terasa de la Bastion, doi bătrâni beau bere din halbe aburite. Unul din ei, bronzat pe frunte și pe gât, arăta cu degetul pe deasupra capului, cu palma strașină la ochi, spre un motan portocaliu care țopăie pe acoperișul tribunalului. Celălalt gesticulează ieșit din minți. Pare îngrijorat, de parcă poate să vadă în viitor. Brațele sale seamănă cu doi șerpi care se luptă unul cu celălalt, gata să se înghită.

Iulian trece pe lângă ei și intră în intersecție, pe culoarea roșie a semaforului, ocolește câțiva pietoni cocoșați de căldură, sare peste liniile de tramvai și continuă pe bulevard, către Universitate. În centru este aproape la fel de pustiu. Poate că toată lumea s-a evaporat de la caniculă și s-a transformat în aburi de căldură. Un câine vagabond doarme în iarbă. Când tânărul ajunge în dreptul său, animalul își ciulește urechea, vag interesat de mormăielile lui. 

„Crezi că nouă ne e ușor? Nu înțelegi că îți vrem binele? Te-au văzut vecinii și… ăăă… Dacă nu te schimbi, nu mai ai ce căuta aici.”