Bogăția oricărei oralități respectabile o constituie variantele. În legătură cu întemeierea Mehalei, circulau printre înțelepții locului două ipoteze pe care noi, copiii, le auzeam, cel mai adesea, confruntându-se.

Conform primei, susținute – e drept, fără dovezi materiale – de tabăra “amețiților”, cum îi numeau adversarii în derâdere, Mehala ar fi fost, pe vremuri, moșia unui anume Măhăleanu, boier, sau cam așa ceva. Aceiași susțineau, cu fervoare confuză – mai cu seamă înțeleptul Grigore – că proprietarul își primise numele de la faptul că stăpânea “mahalaua Cetății”, căci așa i-ar fi numit turcii pe asemenea indivizi.

Replica potrivnicilor era dură, clarificatoare și – aveam să ne lămurim mai târziu – mult mai apropiată de realitatea trecută: “Grigore ăsta îi atâta dă ocoș, că nici nu trebuie să-și bea mințile la colț; că n-are ce-și bea; am auzit de fapt că nici nu știe să scrie, așa că și cu cetitu’ o fi stând la fel dă întunecat”; astfel începea, de fiecare dată, argumentația reprezentantului celor ce se considerau “adevărații măhălenți”; bătrânul continua – cu o notă de dispreț – paradoxal – compătimitor: “Și-apăi, Grigore, săracu’, nu știu dacă nu-i venit dân Regat, că ăia le au cu boierii și moșiile. Noi n-am fost slugile nimănui; și Măhăleanu ăla al lui, n-o trăit niciodată”.

Urma lunga înșiruire a dovezilor considerate indiscutabile și imbatabile; suna ca o poveste, dar una adevărată, oricând verificabilă în teren.

Pe timp de vară, în Cetate, era o căldură de nesuportat, așa că Pașa a cerut să i se facă o plăcută reședință, mult după zidul de apărare, în câmpie, unde adie vântul.

Pe o movilă i-au înălțat Pașei cele cerute; apoi, la ordinul aceluiași, au fost plantați în jurul casei castani care, la vremea înfloririi, să-l încânte pe stăpân; iar locului i-au spus Mehala, pentru că se afla dincolo de Cetate.

De sus, dintre arborii de pe movilă, fiul lui Allah contempla și zidurile orașului și minaretele, dar și așezarea măhălenților, oameni atât de suverani, încât nu puteau fi împrejmuiți. “Cum să fi închis oamenii, cu găinile lor, într-o Cetate?” – se întreba bătrânul povestitor. Desigur că și înțeleptul Pașă – iubitor de trandafiri și castani înfloriți – înțelesese aceasta. Dar, continua căruntul cunoscător, “Vremile îs ca tăvălugu’”.

La umbra frumoșilor săi, Pașa trebui să semneze în cele din urmă promisiunea de a se retrage – cu tot neamu-i – în țara de baștină, consfințind astfel și în scris victoria lui Eugen “jeneralu’ dă neam franțuz”. Concomitent bătrânul sublinia – dovedind o anumită simpatie pentru învinsul care nu-i supusese pe măhălenți – că “tare amărât trebe c-o fost Pașa, părăsindu-și castanii”. Mai târziu, reședința necredinciosului turc o preluară, fără resentimente, dreptcredincioșii prelați sârbi. De unde numele sub care cunoaștem și noi locul: “casa popii sârbești”.

Puțin după întâlnirea secolelor, pe la 1900 și ceva, – continuă povestea – cei din Cetate i-au chemat pe măhălenți să se unească cu ei; au înțeles pesemne că destinul lor în Mehala a fost pecetluit; și apoi, degeaba ai Cetatea, dacă n-ai reședința conducătorului; că doară de aceea venise și franțuzu până la casa cu castani. Iar tăvălugul se rostogoli mai departe.

După necredincioși, după dreptcredicioși, Mehala rămase, dar printre castani nu mai veni nimeni. Copacii deveniseră imenși; continuau să înflorească an de an, cu aceeași fidelitate musulmană. Povestitorul adăuga uneori că “Pașa o fi avut mână bună”. Zidurile însă, neluându-și puterea din pământ, începură să se năruie. Când am ajuns acolo pentru prima dată, – în hotarul Mehalei – conduși de bătrâna călăuză, am fost uluit de mărimea castanilor; parcă erau ei dintr-o lume, iar ruinele din alta, deși totul avea aceeași vârstă. Se păstrau treptele pe care “Pașa s-o coborât, iar franțuzu Eujen s-o suit”. Rezistau timpului destul de multe încăperi prin care crescuseră tot soiul de ierburi înalte. În cea mai mare dintre ele (căci tavan nu mai aveau de mult) înverzea un salcâm, iar lângă perete înflorea o tufă de trandafiri sălbatici.

“Oare aici să fi semnat Pașa și cu Eugen? Cine știe…” Bătrânul gândea cu voce tare: “Iacă și trandafiru’ ăsta… într-un fel, Pașei ăsta i-o fost mormântu’. Nu-i rupeți florile…”

Apoi am coborât în pivniță și am aflat că un tunel pornea de acolo și se termina pe lângă zidul Cetății. Dar nimeni nu l-a găsit vreodată.

Movila a devenit, cu timpul, contrar destinației estivale inițiale, locul ideal pentru încercarea zăpezii, la vremea potrivită.

Apoi, nici atât.

Bătrânul își încheia argumentația – lungă cât povestea – de fiecare dată cam cu aceleași cuvinte: “Așa că Mehala n-o fost niciodată îngrădită. Și, cine nu crede, să meargă la «casa popii sârbești» – cum îi zic unii, da’ treaba lor – și să vadă acolo castanii”.