Cafeaua nu era bună. Mesele erau înalte și se stătea în picioare. Așa s-a stat întotdeauna. În picioare. În lipsa țigării fine atașate cafelei naturale (numită așa din cauza invaziei de surogate de pe piață), din cafenea ieșea un miros greu de tutun ieftin. Când fumai țigările fără filtru din epocă, fire de tutun maro ți se lipeau de buze sau de limbă, împreună cu cojile albicioase ce proveneau din învelișul lemnos al bobului de orz din licoarea neagră pe care o sorbeai încet, ca și cum ai fi vrut să-i savurezi, timp îndelungat, aroma dulceagă de paie.

Pe vremea aceea, tramvaiele unu roșu, unu negru și șase nu fuseseră încă deviate pe strada dintre parcul central și cafenea. Uruitul roților metalice și soneria tramvaiului, acționată de vatman printr-o mișcare circulară a unei manete aflate la îndemână, nu se auzeau încă. Se auzea însă, clar, trompeta din chioșcul de fanfară (dacă am numărat bine, era al șaptelea strigăt și mă aștept să nu mai fie și altele), cadența bocancilor militari pe caldarâm și, la ora prânzului, clopotele mari ale catedralei din apropiere. 

Rareori erau razii în cafenea. Erau vizați mai ales minorii, care nu purtau uniforma de elev sau care își desfăceau numărul matricol cusut pe braț, pentru a nu putea fi identificați ușor. Apoi, mai erau tinerii care, dimineața, ar fi trebuit să fie la lucru, cei care aveau barbă, sau părul lung. Dacă nu făceai parte din una din aceste categorii, erai lăsat în pace, să-ți bei liniștit fiertura neagră turnată în cești de același chelner, pe care-l suspectam a fi informator al Securității. Prea multe povești se auzeau pe la mese, chiar dacă, uneori, rostite într-o limbă pe care nu o stăpânea, pentru ca totul să fie lăsat la voia întâmplării. Și eu știam, deja, toate povestirile cafenelei. Încercam să le grupez după anumite criterii. De pildă, făceau parte, în mintea mea, din același set, povestirile care începeau cu litera A, sau care începeau abrupt, ca: „Poarta cea mare dinspre stradă s-a deschis și câțiva copii pășiră pe trotuar.” sau „Poetul se așezase pe scaunul din fața mea. Nu-și lăsase foile scrise mărunt pe masă, ci le ținea pe toate, una peste alta, în mâna stângă, foarte aproape de ochi.„ Le grupam, pentru a le ține mai bine minte, în seturi de câte șapte povestiri. Și toate aceste istorisiri, așa cum mă asiguraseră povestitorii din cafenea, încercând să mi le prezinte cât mai fidel, într-o limbă cunoscută, erau adevărate. Acum, în cafenea, încercam să le repovestesc lui Horia, cu care împărțeam prima masă, pe dreapta, lângă ușă. „Poarta cea mare dinspre stradă„ rămăsese deschisă și am văzut, prin fumul de țigară, cum, în parcul de vizavi, un tânăr, îmbrăcat într-un costum negru, își învelea, atent, trompeta într-o pânză moale, albastră, urmând să plece cu ea sub braț, către casă. Nu aveam să mai auzim trompeta, de fapt nu prea mai aveam de ce să o auzim. Dacă chiar am fi vrut, puteam să o fi  auzit până acum, străpungând aerul gros al amiezii. De acum, mai rămăsese doar zumzetul cafenelei și, undeva afară, mersul necadențat al unui soldat ce se plimba, cu șireturile bocancilor desfăcute, alături de o „fată în casă”, care voia să profite de libertatea dată de cele câteva ore necontabilizate.

Și, cum era duminică, discuția cu Horia se oprea, uneori, atunci când sunetul puternic al clopotului de la catedrală acoperea cuvintele noastre și hârșâitul râșniței electrice de cafea. „Clopotele bisericii dau un sens spațiului din jur”, a spus Horia, când s-a putut face auzit, citându-l pe duhovnicul său. Doar că bătaia clopotelor tindea, deja, să acopere totul în jur, iar vibrația lor o simțeam ca pe un cutremur. Zeama neagră din ceașca de cafea se urca, datorită trepidaților, pe marginile ei, până în momentul prelingerii peste buzele uscate și umflate ale micului recipient. Câteva picături au înnegrit ușor (ca atunci când speli, într-un vas, tușiera), farfurioara ceștii de porțelan gros. Clopotele băteau din ce în ce mai tare, iar geamul înalt al vitrinei vibra, tinzând să se desprindă din cadrul improvizat din fier cornier. Horia nu bea nici cafea, nici diverșii înlocuitori pe bază de năut. Chelnerul nu prepară ceai, așa că Horia se mulțumește cu o licoare galbenă, preparată din compuși chimici și coloranți.