Anarhie la Imperial

Am ieșit azi pe la ora prânzului hotărât să fac ceva. Printre altele mi-am propus să trec pe la firma de asigurări cu care colaborez sporadic. N-am dat pe-acolo de vreo lună că m-am cam luat cu șefii. Au decis să introducă noi condiții, tot felul de subterfugii, cu scopul de a-i jecmăni pe fraieri. Am traversat în diagonală intersecția speculând jocul semafoarelor și-am luat-o pe scurtătură prin curțile interioare a două clădiri apropiate așa că am ajuns rapid în grădina complexului Imperial. Am urcat treptele largi și am împins ușa mare din fier și sticlă. Pe holul de la intrare erau instalate două birouri de recepție. În întâmpinare mi-a ieșit o fostă colegă de școală, acum interpretă de muzică populară. Am uitat să menționez că purtam un costum cândva alb, acum pătat și ponosit.

– Hei, Mimo, ce faci aici? Ai venit la cheful de cununie a lui B de pe terasa etajului 5?

– Parcă știam că nu de mult a divorțat…

– Să știi că numele tău nu apare pe lista cu invitați.

De la celălalt birou o altă fostă colegă a ripostat:

– Este, dar e trecut pe lista VIP-urilor.

– Nu știu nimic de chef și cununie, am venit la firma de la etajul 2 cu care colaborez, mai fac un ban cu asigurările ca să plătesc amenzile pentru traversarea drumului public în locuri nepermise.

Le-am lăsat cu listele lor și mi-am zis că dacă alții chefuiesc să trec și eu la una mică la barul din subsol. În drum spre bar dau de un cunoscut, un tânăr care seamănă cu puștiul din filmul Pistruiatul, doar că-i mai mare, are vreo 25 de ani.

– Hei, care-i viața ta? Ești rock-n-roll?

Am intrat împreună în incinta barului, destul de aglomerată, am ochit o masă mică, pătrată, singura neocupată. Avea, însă, doar un scaun liber în apropiere. Tipul s-a dus să mai caute unul. Mi-am lăsat sacoul și am luat-o spre budă. Când m-am apropiat de ușa holului cu toalete în bar se stârnise brusc o zarvă de nedescris, s-au spart sticle, se urla, zburau scaune. De la toalete a țâșnit un securist cu pistolul fluturând deasupra capului. Imediat au sărit pe el trei vlăjgani și l-au dezarmat. L-au târât apoi la wc-uri, i-au legat la spate mâinile cu propriile-i cătușe și au început să se pișe pe el. Jeturile de urină îi intrau în urechi, în ochi, în nări. Am ieșit repede de-acolo și m-am ciocnit cu amicul care avea acum tricoul rupt, prins cu niște ace de siguranță. Din colțul amenajat cu o mică scenă pentru formația barului, cu ecran și microfon ca pentru karaoke, s-au auzit niște riffuri de chitară puternic amplificate. Un puști rebel a dat stația la volum maxim și a început să lovească în instrument cu pumnul. E clar că nu știa să cânte dar suna bine în contextul haosului din bar.

– Du-te, Johhny, du-te! Acum e momentul. Ia microfonul și ucide-i!

După câteva secunde răsuna în tot barul: Anarhie, anarhie! Să fie anarhie!

M-am repezit la barul deja devastat; sub pult, în sertarul „secret” al barmanului, am găsit o sticlă de rom Dictador. Am tras vârtos câteva șlukuri și, inspirat de atmosfera decadentă mi-am pus pe cap, ca pe un coif, o frapieră mai mică pentru șampaniile alea de fițe, de 330 ml. Mi-a revenit în minte cheful de cununie de la etajul 5. Pe scena mică între timp se încropise o formație. Am smuls lanțul de sub pultul barului , i l-am pus basistului după gât și le-am strigat: Trupă, gata cu subsolul, mergem direct la vârf. Haideți la 5 să spargem acolo un chef!  Nu știu ce mi-a venit, cred că s-au trezit impulsurile reprimate de pe vremea I.S.R.R.-ului (I.S.R.R. – Instituția pentru subminarea rockului românesc). Am luat-o rapid spre ascensor și n-am mai rezistat, am început să urinez din mers. L-am stropit pe Johnny pe picioare și s-a uitat urât la mine. I-am întins flașa cu rom, am zâmbit tâmp și am rostit: Piss factory! A început să râdă. La 5 ne-am repezit direct la scenă unde solista interpreta șlagărul cu porumbița albă. Novokomponovana. Băieții mei au smuls instrumentele, au dat stațiile la maxim, au început să huruie și să mitralieze cu flegme prin jur. I-am zmicit. Dar, trebuie să recunosc, unora le-a plăcut. Chiar și mirilor.

Așa am devenit managerul primei trupe de karaoke post punk.

M-am trezit a doua zi, mahmur rău, în salonul de machiaj, cu sticla de rom lângă mine. Goală. Pe oglinda mare atârna, lipit ca o ventuză, un prezervativ plin.  Bleah. M-am adunat cumva, am ieșit de acolo. Am coborât cu liftul având senzația că mă prăbușesc din ceruri și nu se mai deschide parașuta. S-au deschis în schimb ușile și iată-mă în holul de la intrarea în clădirea istorică. Pe suportul pentru ziare, pe prima pagină a unui cotidian de mare tiraj, mi-a atras privirea încă tulbure titlul cu litere de-o șchioapă: GOLANI LA IMPERIAL! ANARHIE! Am ieșit în stradă, am aruncat ziarul pe trotuar, am inspirat adânc aerul poluat și mi-am aprins un tabacioc ieftin.

*

n.r. Textul descrie un vis al autorului, deci Hotelul Imperial nu există în realitate. Pe baza visului, autorul a asociat locația cu fostul Hotel Splendid de pe Bulevardul Dragalina, nr. 29. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Martin Gemeinhardt în 1912 și reprezintă un frumos exemplu de arhitectură Secession