„Nu ar trebui să fie greu pentru tine să te oprești din când în când și să privești petele de pe pereți sau cenușa unui foc, sau norii, sau noroiul, sau unele locuri în care ai putea descoperi idei cu adevărat magnifice“ a scris Leonardo da Vinci în jurnalul său. Parchez mașina lângă stadionul demolat Dan Păltinișanu, îl las pe fiul meu la antrenamentul de baschet și profit de vremea frumoasă de afară pentru o plimbare prin Calea Girocului. În Timișoara încă mă bucur de privilegiul de a putea lua la pas străzi pe care n-am călcat niciodată. Nu fac altceva decât să observ detalii și frânturi de viață: numerele de bloc scrise haotic, neuniform, cu vopsea verde sau roșie pe pereți, grafuri cu trupe metal din anii ’90, privirile tulburi a doi preadolescenți în care nu se poate întrezări altceva decât orizontul limitat de sârmă ghimpată al pușcăriei, coada la chebap & șaorma, uleiul din langoși scurgându-se peste unghiile lungi și false ale vânzătoarei de mărțișoare, femeia înconjurată de tomberoane care bea lapte dintr-o sticlă de doi litri de Coca-Cola, puștanii ce bat mingea pe Intrarea Basmului, secondați de-un afiș cu Mircea Bravo, mirosurile combinate de detergent, pubelă și iarbă ce răzbat dintr-o scară și, peste toate, sentimentul general că viața-i doar un popas între războaie, vorba lui Branimir Štulić.

*

(Foto: Galeria Poli pe Stadionul Dan Păltinișanu, demolat în 2025. Arhiva personală a autorului)