Hotelul Carlton* din Timişoara, al cărui administrator am devenit la scurtă vreme de la deschidere, avea lift şi patru etaje, pe care se înşirau patruzeci şi opt de camere şi apartamente. Toate cu balcon, calorifer, apă caldă, cabină de duş sau cadă, WC, paturi încăpătoare şi telefon. Clădirea era nouă, construită în stil internaţional. La parter, în stânga, era un café-restaurant de prim rang ce aparţinea de mine, apoi, la mijloc, intrarea hotelului şi, la dreapta, un magazin de fructe. Localul închidea la miezul nopţii, magazinul deschidea la prima oră. Vizavi se întindea un teren gol, înierbat, până-n dosul palatelor de pe Corso, iar înapoia şi-n stânga hotelului era complexul şcolar al ordinului piarist, destul de zgomotos în pauze. 

Jumătate din camere şi apartamente erau dispuse la faţada principală, orientată spre răsărit. Ca urmare, vara se încingeau tare până la prânz, așa că pe cei ce dormeau mai mult îi cazam în spate, pe latura dinspre apus. Observam cine când se trezeşte şi-mi notam. Cu timpul, la etajul I spre stradă am cazat doar comis-voiajori. Se culcau după ce trăgeam oblonul la restaurant şi erau în picioare când se primea marfa la magazin. Cu ei n-am avut bătăi de cap, doar că mă întrebau întruna ”Wie geht’s?”, „Cum merge?“, de unde şi porecla lor: Vigheţ. Dar când venea Principesa G., de exemplu, era motiv de şedinţă serioasă. Chemam personalul şi ziceam: „O cazăm în apartament, etajul IV, la stradă, că vrea lumină cât mai multă. La sosire, geamurile să fie larg deschise, vaze cu flori de câmp pe noptiere, o şampanie în frapieră şi căpşune. Fără frişcă! Și puneţi un scaun pe balcon, acolo l-a lăsat ultima oară. În baie, aşezaţi săpuniera în dreapta chiuvetei, prosopul în stânga şi o scrumieră pe marginea căzii. Să nu mai arunce mucurile în toaletă“ – puteam să adaug, dar mă abţineam, fireşte. 

Carlton era cel mai luxos hotel din Timişoara, aveam şi coafor în incintă, ba chiar şi un studio fotografic, Pittoni, deţinut de Rozalia Roth. Doamna Rozsi, la care m-am tot pozat, era nimeni alta decât soţia lui Otto Roth, cel care a proclamat Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918 şi a condus-o până a ocupat armata sârbă orașul. După care au venit francezii și apoi românii. Astfel că după 1919 omul s-a retras din politică şi s-a ocupat doar de avocatură. Și era un obişnuit al restaurantului de la Carlton. Îşi rezolva cazurile la tribunal, venea să citească presa de seară, până-şi termina şi soţia treaba, cinau împreună la mine şi plecau de braţ către casă. Acela era deci domnul Roth, care în toamna lui 1918 asistase din balconul Primăriei la asaltul demonstranţilor ce-au mutilat monumentul Victoriei de la 1849 și au pus pe statuia Fidelităţii un coif de ziar şi pancarta cu „Austria a murit!“.

De la Carlton am fost și eu românizat, în iunie 1941. Adică dat afară, pus pe liber, cum se spune, de a trebuit să îmi las familia în urmă ca să-mi caut de lucru în Ungaria, unde m-am mai descurcat cumva doi ani, până m-au dus într-un lagăr, la Kőszeg.

*

n.r. Hotelul Carlton, ulterior redenumit Cina, acum Opera, se găsește pe Strada Piatra Craiului, nr. 4

Fotografia este realizată în timpul construcției hotelului Opera, în 2022,  când încă era vizibilă inscripția fostului Hotel Cina.