Earl Grey și estetica dezastrului. Timișoara nu era Londra, dar în după-amiaza aceea de noiembrie, făcea un efort lăudabil. O ceață deasă, cu consistența unei supe de mazăre prost gătite, se lăsase peste malurile Begăi, înghițind pistele de biciclete și terasele goale ale cafenelelor de pe mal.

Arthur Scott stătea la fereastra mansardei sale dintr-o clădire istorică din Piața Unirii. Purta un halat de mătase vișinie și ținea în mână un ceas de buzunar Dent, marca preferată a lui Sherlock Holmes, un detaliu care îi oferea o satisfacție puerilă, dar necesară. În fața lui, pe o masă de mahon, un ceai Earl Grey își lăsa aroma de bergamotă să lupte cu mirosul de igrasie nobilă al clădirii.

— Patru minute și douăzeci de secunde, murmură el. Infuzia perfectă pentru o zi în care Dumnezeu pare să fi uitat să aprindă lumina în Banat.

Liniștea sacră a ceaiului fu spulberată de vibrația brutală a unui telefon mobil pe blatul de lemn. Arthur privi ecranul cu o grimasă de dezgust. „Inspectorul Popa”. Un om care credea că stilul este ceva ce se cumpără de la raionul de reduceri al unui supermarket.

— Arthur, răspunde dracului, se auzi vocea răgușită a lui Popa imediat ce legătura fu stabilită. Avem o situație la Iulius Town. Și nu e genul de situație pe care s-o rezolvi cu o amendă pentru parcare interzisă.

— Popa, te-am rugat să nu mă suni înainte de ora cinci. Este ora ceaiului, nu ora barbariei.

— E vorba de Victor Ionescu-Vadis. Criticul. L-am găsit „expus” la etaj, în zona de mobilier de lux. E mai mort decât cariera mea de fotbalist la Poli și arată… ciudat.

— Vadis? Omul care a scris că arhitectura barocă a Timișoarei este „un strigăt disperat după atenție al unei provincii uitate”?

— Chiar el.

— Vin imediat. Moartea lui este singurul lucru de bun gust pe care l-a făcut în ultimul deceniu.

***

Labirintul de sticlă și oțel. Zece minute mai târziu, Arthur cobora dintr-un taxi în fața complexului Iulius Town. Umbrela lui neagră, cu mâner de argint în formă de cap de corb, tăia aerul umed. Complexul de birouri și shopping strălucea ca un altar al consumerismului, un contrast violent cu liniștea din Piața Unirii.

Înăuntru, aerul condiționat era setat la o temperatură care i-ar fi făcut pe pinguini să se simtă nostalgici. Popa îl aștepta lângă scările rulante, mestecând nervos o gumă