Ne-am întors de acolo, apoi el s-a dus la o întâlnire confidențială de afaceri în Mall. Am primit un mesaj de la Silviu. Era în fața blocului. M-a sunat. I-am răspuns, dar n-am rostit nimic.
— Ina, vorbește, spune ceva.
Am tăcut.
— Ești în regulă? E Mircea acolo? Nu poți vorbi?
Am respirat și ne-am privit doar prin geam.
— Ina, spune-mi că te-ai limpezit și că nu-ți lipsește nimic, și ai cuvântul meu că facem abstracție de toate celelalte. Pentru totdeauna. Prieteni, așa cum ți-ai dorit.
Mi-am înghițit un scâncet.
— Atunci amână-l. Hai să mai așteptăm să…
S-a oprit. Oare fiindcă se pregătea să spună „să așteptăm să moară tata”? Mi-au dat lacrimile.
— Ina, nu-i timpul pierdut! Mai ai încă timp! În pașaportul tău nu scrie încă Petrescu! Iar dacă… dacă e important pentru tine să scrie asta, atunci nu-i Mircea singura cale, înțelegi? Înțelegi ce vreau să spun? Ina!
Am înțeles. El însă nu înțelegea. Nu înțelegea că Mircea mă recuperase deja, că avansurilor lui nu mă putusem împotrivi. Nu înțelegea că Mircea era îndreptățit la Ina și Mircea nu ezita să se bucure de drepturile lui, posesiunea venind mereu la pachet cu uzufructul. La urma urmei, poate că și Ina era doar un cuvânt; o etichetă prin care oamenii înțelegeau, în continuare, lucruri diferite.”