Az Eminescu Könyvesbolt
Aki a 90-es évek derekán látta a temesvári Mihai Eminescu Könyvesboltot, alig hihette, hogy a kommunizmus idején ez volt az ország legnagyobb könyvkereskedése, mely mind kínálatában, mind hangulatában civilizált világ képét idézte. Egyfajta fórum volt Temesvár kulturális életében. Sajnos, idővel hol egyik, hol másik szárnyát adták bérbe az egyesek szerint a könyveknél fontosabb áruk forgalmazása érdekében.
Ekkoriban, az elektronikus média térhódításának köszönhetően, a minden tudományos-technikai újdonságról jól informált és bizonyos gondolatait, dilemmáit velem még publicistakorom óta megosztó unokabátyámtól már hallottam valamit a papíralapú könyvtár előre látható haláláról, melyről ő valamilyen külföldről kapott könyvben olvasott, mégsem gondoltam a nyomtatott könyv válságára.
A Gutenberg-galaxis
Szeretném hinni, hogy a Gutenberg-galaxis, mely Johannes Gutenbergről, a könyvnyomtatás feltalálójáról kapta nevét, az emberi kultúrtörténet e szakasza, mely a XV. századtól kezdve kiemelt szerepet juttatott a könyvnek mint az ismeretszerzés eszközének, az elektronikus média térhódítása ellenére sem érhet véget.
Igen fiatalon járatássá váltam a könyvkereskedésekben. Otthon volt kis házi könyvtárunk, első könyvészeti ismereteim mégis az iskolához kötődnek. Az általános iskolában Radnai Margit volt a könyvtáros és a pionírszervezet egységfelelőse. Ötödikes voltam, amikor valamely kölcsönös rokonszenv alapján maga mellé vett, kisegítőnek. Ez azt jelentette, hogy önkéntes munka alapján, vele együtt rendben tartottuk a könyvtárt, s ha nem volt ott, a szünetekben könyveket is kölcsönözhettem vagy visszavehettem tanulótársaimtól, pontos nyilvántartás alapján. Ezenkívül a nagyszünetben működött egy könyvstand, ahol könyveket vásárolhattunk. Emlékszem az első könyvre, amit magam vásároltam: a szépen illusztrált Misi Mókus kalandjai. Nem tudom, mivel érdemeltem ki a fiatal könyvtárosnő bizalmát, de állíthatom, hogy nagy hatással volt rám, sokat tanultam tőle. Az antikvárium iránti érdeklődésem is az iskolához kötődik. A magyar irodalmi szakkör keretében az 50-es években iskolánk szívesen látta a temesvári írókat, például Szász Mártont, Anavi Ádámot, Endre Károlyt s másokat, sőt más városból érkező irodalmárokat is. Ilyenkor eljöttek tisztelők is, például Aczél Lili, Temesvár akkori egyetlen antikváriumának a könyvkereskedője. Az 50-es, 60-as években a bolt a Szabadság térről a szűk utcán át vezető villamosvágány mellett (ahol az egykori Moravetz testvérek boltja is állt) balra, a Szent György téren volt, ahol az irodalmi körből ismert idős hölgy tanított meg eligazodnom, még licistakoromban. Lili néni érdekes meséi mindig vonzottak. Társaságkedvelő volt, örült, ha mesélhetett. Könyvekről, régi ismerőseiről… Nem figyeltem, mikor költöztették el a hangulatos kis antikváriumot, de a 70-es években már a volt bástyában működött, Augustin Mohilo, a férjem egyik pingpongtársa vezetésével, aki révén sok jó könyvhöz hozzájuthattam. (A Szent György téri régi antikvárium helyén valamikor a 90-es években a Humanitas könyvüzlet kapott helyet.)
Temesváron két komoly könyvüzlet volt: a már említett korzói Eminescu és az Universității/Egyetemi, a mai római katolikus püspökségi épület sarkán. Ezenkívül bizonyos kerületi papírkereskedésekben is árultak könyveket, így a gyárvárosi üzletben, a Kossuth térre befutó 6-os villamos megállójában és a Küttl téri sarokház földszintjén. Ezekben mindenütt volt magyar vagy magyarul tudó könyves, akikkel meg lehetett beszélni – mi volt, mi van, milyen könyv érkezhet… Továbbá voltak kisebb papírkereskedések is, Józsefvárosban például a piactérre néző Atlas, ahol vehettünk kifestő- és képeskönyveket, olykor, főleg ünnepek előtt némi gyermekirodalmat, akár magyar nyelvűt is, meg a majdnem a plébániatemplom oldalával szemben álló tanszer- és könyvesbolt, melynek nevére már nem emlékszem, de szintén találhattunk könyveket, főleg román irodalmat, alkalmadottan a nagyobb példányszámban megjelenő magyar mesekönyveket is. – Ez utóbbi üzlet helyén évekkel később, ’89 után antikvárium működött. Érdekessége, hogy ott nem ritka régi könyveket találhattunk, hanem gyakran egész, korunkban összegyűjtött német vagy magyar nyelvű házi könyvtárt. A könyves szerint ezeket alkalmadottan a kivándorolni készülő családoktól vették át. Így adódhatott, hogy volt nap, amikor sok üres polc tátongott, máskor meg olyan sok áru érkezett, hogy ki se rámolták, egyenest a dobozokban keresgélhettünk. Találtam is jó néhány magyar könyvet, a budapesti Szépirodalmi Könyvkiadónál megjelent szép kivitelezésű Szilvási Lajos meg Szabó Magda köteteit, akikről ekkor hallottam először, vagy a 70-es években nálunk is kapható Passuth László műveit. Passuthot már ismertem. Elsőként A harmadik udvarmester című regénye került kezembe, mellyel annyira meghódított, hogy idővel szinte valamennyi regényét, útirajzát, önéletrajzi kötetét sikerült elolvasnom. Könyvespolcomon jelentős helyet szentelek a beszerzett műveinek. Tanulmányait kevésbé ismerem. Kivételesen kifinomult és művészi stílusa szinte elbűvöl, mondanivalója gazdag. Persze irodalombarátok közt ellentmondásos véleményeket is hallottam, sokan vitatják könyvei olvasmányosságát. Nem vagyok hivatásos irodalmár – nekem tetszik! Passuth könyveihez egy nagy csalódásom is fűződik. Gyermekkoromból emlékszem, hogy az Eurázia című elsőként megjelent regénye (Athenaeum, Bp., 1937) Édes egyik féltve őrzött kincse volt. Egyszerű, piros vászonkötéses könyv volt, ezüst betűs címmel, az Athenaeum sorozat kötete. Miután Passuth több történelmi regényét már ismertem, ezt is elolvastam, hogy megértsem, Édesnek miért volt annyira fontos. Nem jöttem rá, bizonyára valami személyes emlék is köthette a két világháború közötti kor zaklatott életérzései leírásához. Avantgárd stílusa is más, mint amelyet a magyar prózairodalom számomra legkedvesebb szerzője többi művében megismertem. Egyszer kölcsönkérte tőlem egy kedves ismerősöm, akiben megbíztam. Sok mentegetőzés közben bevallotta, hogy kölcsönadta a szüleinek, talán ők is továbbadták, s a könyv elkallódott. Édesnek nem is mertem bevallani, de észrevette hiányát. Nem tett szemrehányást, tudta, én legalább annyira szomorkodom, mint ő, mert nemcsak egy könyvet vesztettem el, hanem bizalmam is egy jó barátban.
Felnőttként a korzói Eminescu Könyvesboltba jártam gyakrabban. Talán, mert Józsefvárosból jövet ez volt közelebb, előbb fedeztem fel, mindig frissen rendezett hatalmas kirakataival szinte vonzotta az embert, szemben a szerény küllemű, a sarokház szögletén, néhány lépcsőn elérhető keskeny kis bejáratú Egyetemi Könyvesbolttal. Pedig milyen meghitt hely volt az is! Az egyetemiek, a diákok törzshelye. Csak később győződtem meg, hogy a két nagy könyvesbolt árukészlete nagyjából azonos. Előfordult, hogy hallottam valami megjelenéséről, de az Eminescuban elszalasztottam, ilyenkor reménykedve siettem át az Egyetemibe, ahol meg is találtam. S ez fordítva is előfordult. Az Egyetemi Könyvesbolt „lelke” akkoriban Teréz néni volt, aki mindig szívesen igazította a magyar könyveket keresőket.
A 70-es évektől végképp az Eminescu Könyvesbolt lett a törzshelyem. A hatalmas belvárosi bérpalota teljes földszintjén elterülő elegáns üzlet, melyet annak idején az elsők között modernizáltak Temesvár kereskedelmi egységei közül, jól átgondoltan felosztott részlegeivel, rendezett polcaival nemcsak a beavatottak könnyű igazodását biztosította, de mintát adott a gyermekeknek, diákoknak, a házi könyvtárt épp kialakítani szándékozóknak.
A vásárlást megkönnyítette, hogy ekkoriban, hála a Temesvári Könyvterjesztési Központ vezetősége igényességének, a könyvárusok kiválasztásakor a több nyelvet ismerők részesültek előnyben. Az üzletvezető Bajusz Pál román nyelven hetente könyvismertetőt szervezett, egy órával a nyitás előtt, melyen minden osztály dolgozója a maga részlegén található egy-egy új könyv bemutatása mellett átfogó tájékoztatót is tartott az ott kapható könyvekről. A magyar osztályon a később, még ’89 előtt kivándorolt Reiser Éva dolgozott, aki „röviden és velősen”, mint Bajusz úr kérte, ismertette a hét folyamán beérkezett könyveket, köztük sok épp Magyarországról valót. Ennek eredményeként tehát a nyelvet nem ismerő könyveladók is tudtak néhány ajánló szót mondani a magyar könyvek iránt érdeklődőknek. Az irodalmi részleg vezetője, az aradi származású Ardelean Maria is beszélt magyarul, valamint néhány német anyanyelvű, ma már szintén Nyugaton élő könyvárus is. A könyvesboltnak helyet adó saroképület csupa üveg szögletében, melyet rejtett megvilágítású zsardinettőkban álló életerős aszparáguszbokrok választottak el a mindig frissen rendezett kirakatoktól, kényelmes, nagy fotelok és olvasóasztal várta a beszélgetni vagy ott épp dolgozni, jegyzetelni vágyókat. – Az üzletet a 70-es évek derekán önkiszolgáló bolttá alakították, ami által sokat vesztett meghittségéből, de könyvkínálata és az áru elrendezése továbbra is hozzáértő, igényes főnökre vallott.
A tágas üzletbe lépve a bal szárnyban álltak a német, magyar, francia és más idegen nyelvű, valamint a gyermekirodalmi és művészeti könyvek. Aura asszony volt a részleg vezetője, aki a 70-es évek elején sok szép Brüsszelből érkezett francia mesekönyvvel gazdagított óvodás fiaim számára. Sajnos, tervem, hogy fiaim megtanítsam franciára, nem járt sikerrel, nem voltam ügyes tanító. Annál nagyobb örömmel másolgatták a könyvek szép színes illusztrációit, amilyenek az itthoni kiadásúakban nem voltak. Az idegen irodalommal szembeni polcokon a román meg a világirodalom románra fordított szépirodalmi kötetei. A jobb szárnyban a filozófia, a szakirodalom, a tudományos és műszaki könyvek, igényes könyvtárhoz hasonlóan felosztva a különféle tudományágak szerint.
Aki ismerte a nyomtatott betű e templomát, ma velem együtt tiltakozhat a későbbi hangoztatás ellen, hogy a múlt rendszer teljesen kizárta a kultúrát életünkből! Az itt kapható Romániában megjelent és a külföldről importált magyar, valamint különféle nyelvű irodalom mellett, a közismert nagy román könyvkiadók termékei közül elég megemlítenem a bpt (biblioteca pentru toți)²¹ sorozat egyenként csekély 5 lejért kapható könyveit, melyek a román fő művek mellett elhozták a román olvasóközönségnek a világirodalom remekeit az ókori klasszikusoktól a kortársakig. A Meridiane kiadó Biblioteca de artă²² sorozata igényesen megválasztott szerzői színvonalas munkáit vagy az Ed. Științifică, később Ed. Științifică și Enciclopedică kiváló kultúrtörténeti és bölcseleti munkáit, az első görög és római filozófusoktól a világ minden civilizációja eszmevilágán, a különböző felfogások képviselői és korunk gondolkodói ismertetésén át a kortárs Noica-művekig, aki olvasmányos megfogalmazása révén emberközelbe hozta a filozófiát.
Igaz, ezek a könyvek a 70-es évek vége felé már egyre kevesebb példányban érkeztek, de ha megkértem, Bajusz úr bármily érdek nélkül félretett egy-egy fontosabb előre jelzett kötetet nekem, ha épp nem lehettem jelen, amikor friss áru érkezett. Idővel annyira bizalmába fogadott, hogy elárulta, kevés példányban, de időnként rendelhetők könyvek Magyarországról. A mutatott lista alapján rendeltem is néhány, az Akadémiai Kiadónál megjelent, számomra fontos kötetet, mint az 1972-ben megjelent Magyar értelmező kéziszótár, pár monográfia és ismeretterjesztő mű, s amit megrendeltem, meg is érkezett. Egy kivételével: a szintén 1972-ben, a Gondolat Könyvkiadónál publikált Világtörténet képekben című 724 oldalas albumszerű munka, melynek II. kötete többszöri rendelés után sem érkezett meg, így meg kellett elégednem az őskor, ókor, középkor történetével, ám amire akkor igazán kíváncsi lettem volna, a magyarság története, főleg a jelenkor, elmaradt. Szerencsére ’89 után találhattam erre vonatkozó műveket. – Hadd maradjon a fiaimra!
Nos, a bukaresti Irodalmi Könyvkiadó Horizont könyvek sorozatában, majd az Állami Irodalmi Könyvkiadó és az Ifjúsági Könyvkiadó nemzetiségi szerkesztőségének jogutódjánál, a Kriterion Könyvkiadónál megjelent magyar kötetek, megannyi jól megválogatott szerző regényei, valamint az igényesen összeállított jegyzetekkel, bibliográfiával ellátott román filozófiai és művészeti kötetek vagy a Minerva, Eminescu, Univers, Cartea Românească és más kiadóknál megjelent román, valamint a világirodalom klasszikus és kortárs nagyjai művei román fordításaiból összeállítható könyvtár sokban hozzájárult az újonnan kialakuló értelmiségi réteg formálásához.
Euterpé vonzásában
E sajátos „fórum” közepén volt egy kis beugró, ahol képeslapok és hanglemezek várták az érdeklődőket. Édekessége, hogy egyik sarkában létezett egy akkoriban még különlegességnek számító hangszigetelt fülke, ahol vásárlás előtt belehallgathattunk a kívánt lemezekbe. Szerencsénkre, volt mibe! A részleg vezetője, Șișu Valeria, a látszólag szigorú, ám nagyon is érzékeny, finom lelkű Vali asszony volt. Nemcsak szerette, de értett is a klasszikus zenéhez. Az általa kiválasztott, halkra fogott hanglemezekről szóló szimfonikus zene méltó alapot biztosított a könyvesbolt felemelő hangulatához.
Bő választékban voltak kaphatók a könnyű- és népzenehanglemezek is. Az Electrecord hanglemezkiadó érdemei nem vonhatók kétségbe, akkori körülmények között minőségi termékei keresettek voltak. A könnyűzenében, a hazai alkotókon kívül, a külföldi, főleg olasz és francia énekek román nyelvű változata aratott sikert. A Brassóban 1968-tól évente megrendezett nemzetközi könnyűzenei fesztivál, a Cerbul de Aur (Arany szarvas), nagy elismerésnek örvendett, a neves hazai előadók mellett Európa elsőrangú nemzetközi énekesei is felléptek, dalaik eredetiben, illetve román szöveggel lemezen is közkézen forogtak.
A 70-es évek derekán temesvári szinten és országosan is nagy szenzációt jelentett a Phoenix együttes nagylemezének a megjelenése. A ma már híres együttes nem csak a könnyűzenében, hanem viseletben, modorban is újat hozott a városba. A korról az együttes egykori tagja, a kiváló zenész és a művelődési élet serkentője, a 66 éves korában elhunyt Kamocsa Béla Temesvári blues című önéletrajzi regényében²³ olvashatunk. A rövid bevezetőből megtudjuk, hogy Kamo, aki jól ismeri helyét az életben, kötetében megírja személyes történelmét, a XX. század második felének Temesvárát és Romániáját.
Kamót iskoláskorom óta ismertem, a pingpongteremből. A férjem barátja volt. Jómagam, aki férjhezmenetelem után már nem sportoltam, Kamocsa sorsát sem követtem nyomon. Annak idején tudomásul vettem, hogy a Phoenix hatalmas sikert arat sajátos zenéjével, de én valahogy nem fedeztem fel varázsát. Fiaimat sem hallottam, hogy beszéltek volna róluk, inkább a Pink Floyd-, Genesis-, Yes-, Led Zeppelin-, Deep Purple- és más, még a 70-es, 80-as években is csak a feketepiacról, sokszoros áron beszerezhető lemezeket hallgatták. A 70-es évek végére már komoly hifitornyuk volt, s a szobájuk falát az említett együttesek külföldről szerzett poszterei díszítették. A „titkos” lemezvásár az akkor még vadonszerű, csodálatos Botanikus park egyik sűrű berkében volt. Annál jobban örültünk az országban maradt Kamocsa sikerének, mely számomra inkább csak ’89 után vált ismertté, mikor már a dzsessznél tartott, és olykor szívesen együtt zenélt Gyuri fiammal a dzsesszklubban.
Helyi szinten az Eminescu Könyvesboltnak fontos szerep jutott a zeneismeretek gazdagításában. A zenebarátok éveken át számíthattak az ottani nagy lemezvásárra is, amikor november 7., a nagy októberi forradalom évfordulója alkalmából szovjet Melodia-hanglemezeket ártultak. Ilyenkor eljutottak hozzánk a hatalmas orosz előadóművészek (Richter, Gilelsz és a többiek) lemezei. Nem voltam egyedül, aki tucatjával vásárolt, s ráadásként kaptunk egy-egy népzenei reklámlemezt is. A kórusok különösen tetszettek. Persze volt lemez, ami csak 2-3 példányban érkezett, s Vali asszony jóindulata sokat számított. Képes volt olyan keresztkérdéseket feltenni, hogy egyes vevő, aki csupán nyerészkedésért akarta volna felvásárolni az egész készletet, zavartan megharált a valódi zenekedvelők, a bolt rendszeres vásárlói javára. Nekem egy Jeresko-lemezért kellett megküzdenem valamelyik viszonteladóval. Rahmanyinovnak a II. szimfóniája, e-moll op. 27, egyik kedvencem, és az orosz/ukrán Viktor Jeresko, az akkoriban feltűnő fiatal zongoraművész játéka varázslatos.
A város kulturális életében sokat jelentett a komolyzene. Nem vagyok szakember, már hangversenyekre sem járok rendszeresen. Egyszerűen kedveltem valamikor a koncertterem hangulatát, a kezdeti ünnepélyes várakozást, amikor a zenekar intonál, a félhangos, tengermorajláshoz hasonló lüktetést, a pillanatnyi csendet, mielőtt a karmester beint. A nagy, katarzist teremtő fortissimókat. Gyermekként, fiatalként megcsodáltam karmestereink hozzáértését, akik tudtak elbűvölni, magukkal ragadni a zene szárnyán. Gondolok a sajnos már megboldogult Nicolae Bobocra, akinek hála, kisiskolásként megismerkedtem a szimfonikus zenével. Akkoriban, a köznevelés érdekében, a szombati matinénkon szokás volt a műsorra tűzött munkát vagy az esetleges vendégkarmestert, szólistát néhány szóval bemutatni. Az igazi zenerajongók, a komolyzene világában évek óta jártas közönség nem szívesen fogadta ezen elemi szinten bemutatott előadásokat, de mi tanulók, a szimfonikus zenével még épp csak ismerkedők, hálásan fogadtuk. Gondolok még Remus Georgescura, aki legszebb éveimben gazdagított koncertélményekkel és a nálam csak pár évvel idősebb Petru Oschanitzkyre, az egyetlenre a filharmonikusok közül, akinek gondolatát az emlékkönyvem is őrzi. Akkor kerestem meg, amikor az Operától átjött a Filharmóniához. Gazdag repertoárja a zene minden műfaján áthalad az opera-, operett- és balettzenétől a szimfonikusig, legyen az román vagy univerzális alkotás. Nem emlékszem már pontosan, mit kérdeztem tőle, nagyon lámpalázas voltam, de válaszát őrzi emlékkönyvem: „Ami erőt ad munkámhoz és bizalmat nemes küldetésemben, hogy te remtőerőm révén halhatatlan művek csendüljenek fel, az maga a »zene«, az erő, melyet életre kelt és átad a hallgatóságnak. Oschanitzky Petru. 5. XI. 1983”²⁴
Mozgalmas időszak volt. Egyes filharmonikusok csoportos vagy egyéni sikeres Nyugatra szökéséről színes legendák keringtek, nem alaptalanul. Eszembe jut a 80-as évekből származó mondás: Mi egy kamarazenekar? A temesvári filharmónia egy német turné után… ’89 után sokan hivatalosan is kivándoroltak. Mások, bár éppoly tehetségesek, itt maradtak. Egyesek a koncertek mellett, tanárként adják tovább tudásukat az új nemzedékeknek.
Nem sok zenekart volt szerencsém élőben meghallgatni, csak annyit tudok, hogy az országban a legnagyobb zenekar a bukaresti – utána Kolozsvár és Iași, Temesvár zenekara ezek után következett. Belső ügyeit nem ismerem, de a 70-es években mintha hetventagú zenekarról beszéltek volna, plusz a kórus. Pontos adatot 1995-ben hallottam, amikor a Filharmónia igazgatótanácsának egyik tagja szerint létszámuk közelített a 100 taghoz. Ma a zenekarnak 111, a kórusnak 60 tagja van. Történetük külön regényt érdemelne a Capitol terembeli szombati matinéktól és esti koncertektől az új Zenelíceum jó akusztikájú termében vagy az Operában, valamint nyáron a Hunyadi-kastély belső udvarán sorra került hangversenyeikig, a helyi, valamint vendégelőadók emlékezetes előadásáig.
A hangversenyek mellett a zenekedvelők világában fontos szerepet játszott a nagy tudású és elbűvölő beszédkészséggel megáldott Iosif Sava Invitațiile Euterpei című színvonalas bukaresti rádióműsora, melybe az évek során sikerült világklasszikus lemezeit is becsempésznie, sokban hozzájárulva a közneveléshez, a zenei ízlés fejlesztéséhez. – Többetnikumú városunkban akkoriban nem voltam egyedül, aki művészeti élményeit nem az elhangzó műsor vagy a szerző anyanyelve, hanem a mű univerzális értéke alapján válogatta meg.
Librăria Eminescu
Cine a văzut, la mijlocul anilor ’90, Librăria Mihai Eminescu din Timișoara, cu greu putea să creadă că, în perioada comunistă, aceasta era cea mai mare librărie din țară, care, atât prin oferta sa, cât și prin atmosfera sa, evoca imaginea unei lumi civilizate. Era un fel de forum în viața culturală a orașului Timișoara. Din păcate, cu trecerea timpului, una sau alta dintre aripile sale a fost închiriată pentru comercializarea unor mărfuri considerate de unii mai importante decât cărțile.
În acea perioadă, datorită răspândirii mass-mediei electronice, am auzit deja ceva despre moartea previzibilă a bibliotecii pe suport de hârtie de la vărul meu, care, încă de pe vremea când eram publicist, îmi împărtășea anumite gânduri și dilemele sale încă din perioada în care eram jurnalist, auzisem deja ceva despre moartea previzibilă a bibliotecii pe suport de hârtie, despre care citise într-o carte primită din străinătate, dar totuși nu m-am gândit la criza cărții tipărite.
Galaxia Gutenberg
Aș vrea să cred că Galaxia Gutenberg, care își trage numele de la Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului, această etapă a istoriei culturii umane, care începând cu secolul al XV-lea a acordat un rol deosebit cărții ca instrument de dobândire a cunoștințelor, nu se poate sfârși, în ciuda avansului mass-mediei electronice.
De la o vârstă foarte fragedă am început să frecventez librăriile. Acasă aveam o mică bibliotecă, dar primele mele cunoștințe despre cărți sunt legate totuși de școală. În școala primară, Margit Radnai era bibliotecara și responsabila de grup a organizației pionierilor. Eram în clasa a cincea când, pe baza unei simpatii reciproce, m-a luat lângă ea, ca ajutor. Asta însemna că pe bază de voluntariat, împreună cu ea, ne ocupam de ordinea din bibliotecă, iar când ea nu era prezentă, în pauze puteam împrumuta sau prelua cărți de la colegii mei, pe baza unei evidențe precise. În plus, în pauza mare funcționa un stand de cărți, de unde puteam cumpăra cărți. Îmi amintesc de prima carte pe care am cumpărat-o eu însumi: „Aventurile lui Misi Mókus”, frumos ilustrată. Nu știu cu ce am câștigat încrederea tinerei bibliotecare, dar pot afirma că a avut o mare influență asupra mea și am învățat multe de la ea. Interesul meu pentru anticariat este, de asemenea, legat de școală.
În cadrul cercului de literatură maghiară, în anii ’50, școala noastră îi primea cu plăcere pe scriitorii din Timișoara, cum ar fi Márton Szász, Ádám Anavi, Károly Endre și alții, ba chiar și pe literați veniți din alte orașe. Cu aceste ocazii veneau și admiratori, cum ar fi Lili Aczél, librarul singurului anticariat din Timișoara de atunci. În anii ’50 și ’60, magazinul se afla în Piața Libertății, lângă linia de tramvai care trecea prin strada îngustă (unde se afla și fostul magazin al fraților Moravetz), în stânga, în Piața Sfântul Gheorghe, unde o doamnă în vârstă, cunoscută în cercurile literare, m-a învățat să mă orientez încă din vremea liceului. Mătușa Lili mă atrăgea întotdeauna cu poveștile ei interesante. Era sociabilă și se bucura când putea povesti. Despre cărți, despre vechile ei cunoștințe… Nu am fost atentă când au mutat micul și pitorescul anticariat, dar în anii ’70 acesta funcționa deja în fosta fortificație, fiind condus de Augustin Mohilo, unul dintre partenerii de tenis de masă ai soțului meu, prin intermediul căruia am putut ajunge la multe cărți bune. (În locul vechiului anticariat din Piața Sfântul Gheorghe, cândva, în anii ’90, a fost amenajată librăria Humanitas.)
La Timișoara existau două librării importante: Eminescu, de pe corso, menționată deja, și cea de pe strada Universității, la colțul clădirii actualei Episcopii Romano-Catolice. În plus, se vindeau cărți și în anumite papetării din cartiere, de exemplu în magazinul din Fabric, în stația tramvaiului 6 care ajungea în Piața Kossuth, și la parterul casei de la colțul Pieței Küttl. În toate acestea exista câte un librar maghiar sau unul care știa maghiară, cu care se putea discuta – ce cărți au fost, ce există, ce cărți ar putea să sosească…
Mai existau și papetării mai mici, de exemplu Atlas, în Iosefin, cu vedere spre piață, unde puteam cumpăra cărți de colorat și cărți ilustrate, iar uneori, mai ales înainte de sărbători, și câte ceva din literatura pentru copii, inclusiv în limba maghiară. Mai era și magazinul de rechizite și cărți aflat aproape vizavi de latura bisericii parohiale, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar unde puteam găsi, de asemenea, cărți, mai ales literatură română, iar din când în când și cărți maghiare pentru copii, publicate în tiraje mai mari.
În locul acestui din urmă magazin a funcționat, câțiva ani mai târziu, după ’89, un anticariat. Interesant este că acolo nu găseam doar cărți vechi mai rare, ci adesea biblioteci întregi, în limba germană sau maghiară, strânse de-a lungul vieții. Potrivit librarului, acestea erau cumpărate uneori de la familii care se pregăteau să emigreze. Astfel se întâmpla ca într-o zi să vezi multe rafturi goale, iar în altă zi să fi sosit atât de multe cărți, încât nici măcar nu fuseseră despachetate, iar noi puteam căuta direct prin cutii.
Am găsit și eu destul de multe cărți maghiare, volumele frumos tipărite ale lui Szilvási Lajos și Szabó Magda, apărute la Editura pentru Literatură din Budapesta, despre care auzeam atunci pentru prima dată, precum și operele lui Passuth László, care erau disponibile și la noi în anii ’70. Pe Passuth îl cunoșteam deja. Prima lui carte care mi-a ajuns în mâini a fost romanul Al treilea castelan (A harmadik udvarmester), cu care m-a cucerit atât de mult, încât, în timp, am reușit să-i citesc aproape toate romanele, jurnalele de călătorie și volumele autobiografice. Pe raftul meu de cărți i-am rezervat un loc important operelor sale pe care le-am achiziționat. Îi cunosc mai puțin studiile. Stilul său de o mare rafinare și valoare artistică mă fascinează, iar ideile sale sunt bogate. Desigur, printre iubitorii de literatură am auzit și opinii contradictorii; mulți contestă caracterul accesibil și plăcut al cărților sale. Nu sunt critic literar de profesie – mie îmi plac!
De cărțile lui Passuth se leagă și o mare dezamăgire a mea. Din copilărie îmi amintesc că romanul său Eurasia (Eurázia), prima sa carte publicată (Athenaeum, Budapesta, 1937), era una dintre comorile pe care mama le păstra cu mare grijă. Era o carte cu o simplă legătură din pânză roșie, cu titlul imprimat cu litere argintii, făcând parte din colecția Athenaeum. După ce citisem deja mai multe dintre romanele istorice ale lui Passuth, am citit-o și pe aceasta, ca să înțeleg de ce era atât de importantă pentru mama. Nu mi-am dat seama; probabil că o legau de ea anumite amintiri personale, de descrierea sentimentului de viață tulburat al perioadei dintre cele două războaie mondiale. Și stilul său avangardist este diferit de cel pe care îl cunoscusem în celelalte opere ale autorului meu preferat din proza maghiară.
Odată mi-a cerut-o împrumut un bun cunoscut, în care aveam încredere. Printre multe scuze, a recunoscut că o împrumutase părinților săi, care poate au dat-o mai departe, iar cartea s-a rătăcit. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc mamei, dar i-a simțit lipsa. Nu mi-a făcut niciun reproș, știa că sunt cel puțin la fel de întristată ca ea, pentru că nu pierdusem doar o carte, ci și încrederea într-un prieten bun.
Ca adult, mergeam mai des la Librăria Eminescu de pe corso. Poate pentru că era mai aproape când veneam din cartierul Iosefin, am descoperit-o prima dată, iar vitrinele ei uriașe, mereu proaspăt aranjate, aproape că te atrăgeau înăuntru – spre deosebire de aspectul modest al Librăriei Universitare, aflată la colțul casei de pe colț, cu o intrare îngustă, la care ajungeai urcând câteva trepte. Și totuși, ce loc primitor era și acela! Locul de întâlnire al studenților și al elevilor. Abia mai târziu m-am convins că oferta de cărți a celor două librării mari era aproape aceeași. Se întâmpla să aud despre vreo apariție editorială, dar să n-o mai găsesc la Eminescu; atunci fuga, plină de speranță, la Universitară, unde o și găseam. Și se întâmpla și invers. „Sufletul” Librăriei Universitare era pe atunci tanti Teréz, care îi îndruma mereu cu plăcere pe cei care căutau cărți în limba maghiară.
Din anii ’70, Librăria Eminescu a devenit definitiv locul meu preferat. Magazinul elegant, care se întindea pe întreg parterul al unei clădiri mari de raport din centrul orașului – și care a fost printre primele unități comerciale din Timișoara modernizate la acea vreme –, cu raioanele sale bine gândite și rafturile ordonate, nu doar că le oferea celor inițiați o orientare ușoară, dar oferea un model copiilor, elevilor și celor care doreau tocmai atunci să-și formeze o bibliotecă personală.
Cumpărăturile erau ușurate de faptul că, în acea perioadă, datorită exigenței conducerii Centrului de Difuzare a Cărții Timișoara, la selectarea librarilor aveau prioritate cei care cunoșteau mai multe limbi. Șeful de magazin, Bajusz Pál, organiza săptămânal, cu o oră înainte de deschidere, o prezentare de carte în limba română, în cadrul căreia fiecare angajat prezenta o carte nouă din raionul său și oferea o informare de ansamblu despre cărțile disponibile acolo. La raionul de carte maghiară lucra Reiser Éva, care a emigrat mai târziu, înainte de ’89; ea prezenta „scurt și la obiect”, așa cum cerea domnul Bajusz, cărțile sosite în timpul săptămânii, dintre care multe erau aduse chiar din Ungaria. Ca urmare a acestui lucru, chiar și vânzătorii care nu cunoșteau limba puteau spune câteva cuvinte de recomandare celor interesați de cărțile în maghiară. Șefa raionului de literatură, Ardelean Maria, originară din Arad, vorbea de asemenea maghiară, la fel ca alți câțiva librari vorbitori nativi de germană, care astăzi trăiesc tot în Vest. În colțul complet vitrat al clădirii ce adăpostea librăria – separat de vitrinele mereu proaspăt aranjate prin jardiniere cu iluminat mascat, pline de tufe viguroase de asparagus –, fotolii mari și comode și o masă de lectură îi așteptau pe cei care doreau să stea de vorbă, să lucreze sau să-și ia notițe. La mijlocul anilor ’70, magazinul a fost transformat în librărie cu autoservire, pierzând astfel mult din intimitate, însă oferta de carte și aranjarea produselor trădau în continuare un șef priceput și exigent.
Intrând în magazinul spațios, în aripa din stânga se aflau cărțile în germană, maghiară, franceză și alte limbi străine, precum și cele de literatură pentru copii și artă. Doamna Aura era șefa de raion, cea care la începutul anilor ’70 mi-a îmbogățit biblioteca pentru copiii mei de vârstă preșcolară cu multe cărți frumoase de povești în limba franceză, aduse din Bruxelles. Din păcate, planul meu de a-mi învăța fiii limba franceză n-a fost cu succes, nu am fost un profesor prea priceput. Cu atât mai mare le-a fost bucuria să copieze ilustrațiile frumoase și colorate ale cărților, așa cum nu se găseau în edițiile de la noi. Pe rafturile vizavi de literatura străină se aflau volumele de beletristică românească și cele din literatura universală traduse în română. În aripa din dreapta se găseau cărțile de filozofie, cele de specialitate, științifice și tehnice, împărțite pe diverse ramuri ale științei, întocmai ca într-o bibliotecă de nivel înalt.
Cine a cunoscut acest templu al literei tipărite ar putea protesta astăzi alături de mine împotriva afirmațiilor de mai târziu, cum că regimul trecut ar fi exclus complet cultura din viața noastră! Pe lângă literatura în limba maghiară și în diverse alte limbi apărută în România sau importată din străinătate, care se găsea aici, dintre produsele marilor edituri românești binecunoscute este suficient să menționez cărțile din colecția BPT (biblioteca pentru toți), disponibile la un preț de doar 5 lei bucata, care, pe lângă principalele opere românești, au adus publicului cititor român capodoperele literaturii universale, de la clasicii antici până la contemporani. Colecția Biblioteca de artă a Editurii Meridiane, cu lucrări de înaltă ținută ale unor autori selectați cu grijă, sau excelentele lucrări de istorie a culturii și filozofie ale Ed. Științifică, ulterior Ed. Științifică și Enciclopedică – de la primii filozofi greci și romani, trecând prin lumea de idei a tuturor civilizațiilor lumii, prezentarea reprezentanților diferitelor concepții și a gânditorilor epocii noastre, până la operele contemporane ale lui Noica, cel care, printr-o formulare ușor de citit, a adus filozofia aproape de oameni.
Este adevărat că aceste cărți soseau în tot mai puține exemplare spre sfârșitul anilor ’70, dar dacă îl rugam, domnul Bajusz îmi punea deoparte, fără niciun interes personal, câte un volum mai important anunțat în prealabil, dacă se întâmpla să nu pot fi prezentă când primeau marfă proaspătă. Cu timpul a căpătat atâta încredere în mine încât mi-a dezvăluit că, în număr restrâns de exemplare, dar se mai puteau comanda uneori cărți din Ungaria. Pe baza listei care mi-a fost arătată, am și comandat câteva volume importante pentru mine, apărute la Editura Academiei (Akadémiai Kiadó), cum ar fi Magyar értelmező kéziszótár (Dicționarul explicativ al limbii maghiare) apărut în 1972, câteva monografii și lucrări de popularizare a științei; iar ceea ce am comandat a și sosit. Cu o singură excepție: lucrarea de tip album de 724 de pagini intitulată Világtörténet képekben (Istoria universală în imagini), publicată tot în 1972 la Editura Gondolat (Gondolat Könyvkiadó), al cărei volum II nu a sosit nici după comenzi repetate, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu istoria preistoriei, antichității și evului mediu, iar ceea ce mă interesa cu adevărat atunci – istoria maghiarilor, în special epoca contemporană – a lipsit. Din fericire, după ’89 am putut găsi lucrări pe această temă. Să le rămână fiilor mei!
Ei bine, volumele în limba maghiară apărute în colecția Horizont a Editurii pentru Literatură din București, iar mai târziu la Editura Kriterion, succesoarea redacției pentru minorități a Editurii de Stat pentru Literatură și a Editurii Tineretului – atâtea romane ale unor autori bine selectați –, precum și volumele de filozofie și artă românească prevăzute cu note și bibliografii îngrijite, sau biblioteca ce se putea constitui din traducerile în română ale marilor clasici și contemporani ai literaturii române și universale apărute la Minerva, Eminescu, Univers, Cartea Românească și alte edituri, au contribuit în mare măsură la formarea noii clase de intelectuali aflate în afirmare.
Sub semnul Euterpei
În mijlocul acestui „forum” deosebit exista o mică nișă, unde cărțile poștale și discurile de vinil îi așteptau pe cei interesați. Curiozitatea era că într-un colț al ei exista o cabină insonorizată – un lucru rar pe atunci –, unde înainte de cumpărare se puteau asculta discurile dorite. Din fericire, aveam ce asculta! Șefa de raion era doamna Vali (Șișu Valeria), o femeie aparent strictă, dar foarte sensibilă și cu un suflet fin. Nu doar că iubea muzica clasică, dar o și înțelegea. Muzica simfonică aleasă de ea, difuzată în surdină de pe discuri, oferea un fundal demn pentru atmosfera înălțătoare a librăriei.
Se găseau într-o ofertă bogată și discuri de muzică ușoară și populară. Meritele casei de discuri Electrecord nu pot fi puse la îndoială; în condițiile de atunci, produsele sale de calitate erau foarte căutate. În muzica ușoară, pe lângă creatorii autohtoni, au avut succes variantele în limba română ale pieselor străine, în special italienești și franceze. Festivalul internațional de muzică ușoară Cerbul de Aur, organizat anual la Brașov începând din 1968, se bucura de o mare apreciere; pe lângă interpreți autohtoni renumiți, pe scenă urcau și cântăreți internaționali de prim rang din Europa, iar piesele lor circulau pe discuri în original sau cu text în limba română.
La mijlocul anilor ’70, apariția albumului formației Phoenix a reprezentat o mare senzație atât la nivelul Timișoarei, cât și în întreaga țară. Formația, devenită astăzi celebră, a adus un suflu nou în oraș nu doar prin muzica ușoară, ci și prin ținută și atitudine. Despre acea epocă putem citi în romanul autobiografic Temesvári blues (Blues de Timișoara)²³ al fostului membru al trupei, Kamocsa Béla – un muzician remarcabil și un animator al vieții culturale, stins din viață la vârsta de 66 de ani. Din scurta introducere aflăm că Kamo, care își cunoaște bine locul în viață, își așterne în volum propria istorie personală, Timișoara și România celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea.
Îl cunoșteam pe Kamo încă din anii de școală, de la sala de ping-pong. Era prietenul soțului meu. Eu însămi, care după căsătorie nu am mai făcut sport, nu am mai urmărit nici parcursul lui Kamocsa. La vremea respectivă am luat notă de faptul că Phoenix înregistra un succes uriaș cu muzica lor deosebită, dar eu cumva nu le-am descoperit farmecul. Nici pe fiii mei nu i-am auzit vorbind despre ei; mai degrabă despre Pink Floyd, Genesis, Yes, Led Zeppelin, Deep Purple și altele – discuri care chiar și în anii ’70 și ’80 se puteau procura doar de pe piața neagră, la prețuri de mulți bani ascultau discurile. Spre sfârșitul anilor ’70 aveau deja un sistem hi-fi serios, iar peretele camerei lor era împodobit cu postere ale menționatelor formații, procurate din străinătate. „Târgul secret” de discuri avea loc într-unul dintre crângurile deși ale Parcului Botanic, pe atunci încă sălbatic și minunat. Cu atât mai mult ne-am bucurat de succesul lui Kamocsa, rămas în țară, care pentru mine a devenit cunoscut mai degrabă doar după ’89, când ajunsese deja la jazz și uneori îi făcea plăcere să cânte împreună cu fiul meu, Gyuri, la clubul de jazz.
La nivel local, Librăria Eminescu a jucat un rol important în îmbogățirea cunoștințelor muzicale. Ani de zile, iubitorii de muzică s-au putut baza pe marele târg de discuri de acolo, organizat cu ocazia zilei de 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluții din Octombrie, când se puneau în vânzare discuri sovietice Melodia. Cu aceste ocazii ajungeau la noi discurile marilor interpreți ruși (Richter, Gilels și alții). Nu eram singura care cumpăra cu duzina, iar ca bonus primeam și câte un disc promoțional de muzică populară. Corurile mi-au plăcut în mod deosebit. Desigur, existau discuri care soseau în doar 2-3 exemplare, iar bunăvoința doamnei Vali conta mult. Era capabilă să pună astfel de întrebări capcană încât câte un cumpărător, care voia să cumpere întregul stoc doar pentru bișniță, dădea înapoi încurcat, în favoarea adevăraților iubitori de muzică, clienții fideli ai magazinului. Eu a trebuit să mă lupt cu un revânzător pentru un disc al lui Eresko. Simfonia a II-a în mi minor op. 27 a lui Rahmaninov este una dintre preferatele mele, iar interpretarea tânărului pianist rus/ucrainean Viktor Eresko, remarcat pe atunci, este pur și simplu fermecătoare.
Muzica clasică a însemnat mult în viața culturală a orașului. Nu sunt de specialitate și nici la concerte nu mai merg cu regularitate. Pur și simplu iubeam cândva atmosfera sălii de concert, așteptarea festivă de la început, când orchestra acordează, acea pulsație semiconștientă asemănătoare cu zumzetul mării, liniștea de un moment înainte ca dirijorul să dea semnalul de început. Fortissimourile mari, creatoare de catharsis. Copil și tânără fiind, am admirat priceperea dirijorilor noștri, care știau să ne vrăjească, să ne poarte pe aripile muzicii. Mă gândesc la regretatul Nicolae Boboc, datorită căruia, elevă fiind în clasele primare, am făcut cunoștință cu muzica simfonică. Pe atunci, în interesul educației publice, la matineele noastre de sâmbătă era obiceiul să se prezinte în câteva cuvinte lucrarea inclusă în program sau eventualul dirijor ori solist invitat. Adevărații pasionați de muzică, publicul familiarizat de ani de zile cu lumea muzicii clasice, nu primea cu prea mare entuziasm aceste prezentări de nivel elementar, dar noi, elevii, care abia făceam cunoștință cu muzica simfonică, le primeam cu recunoștință. Mă mai gândesc la Remus Georgescu, care mi-a îmbogățit cei mai frumoși ani cu experiențe memorabile din concerte, și la Petru Oschanitzky, cu doar câțiva ani mai în vârstă decât mine, singurul dintre membrii filarmonicii a cărui gând se păstrează și în oracolul meu. L-am abordat atunci când s-a mutat de la Operă la Filarmonică. Repertoriul său bogat străbătea toate genurile muzicale, de la muzica de operă, operetă și balet până la cea simfonică, fie ea o creație românească sau universală. Nu-mi mai amintesc exact ce l-am întrebat, aveam mari emoții, dar răspunsul lui se păstrează în cartea mea de amintiri: „Ceea ce îmi dă putere în muncă și încredere în nobila mea misiune este că prin forța mea creatoare să răsune lucrări nemuritoare, este însăși muzica, forța pe care o dă la viață și o transmite auditoriului. Oschanitzky Petru. 5. XI. 1983”
A fost o perioadă zbuciumată. Circulau legende pitorești, și nu fără temei, despre fugile reușite în Vest ale unor filharmonici, în grup sau individual. Îmi vine în minte o vorbă din anii ’80: Ce este o orchestră de cameră? Filarmonica din Timișoara după un turneu în Germania… După ’89, mulți au emigrat și oficial. Alții, deși la fel de talentați, au rămas aici. Unii, pe lângă concerte, își transmit mai departe cunoștințele noilor generații, ca profesori.
Nu am avut ocazia să ascult multe orchestre în direct; știu doar că cea mai mare orchestră din țară era cea din București – urmată de Cluj și Iași, iar orchestra din Timișoara venea după acestea. Nu-i cunosc treburile interne, dar în anii ’70 se vorbea despre o orchestră de vreo șaptezeci de membri, plus corul. Date precise am auzit în 1995, când, potrivit unui membru din consiliul de administrație al Filarmonicii, efectivul lor se menținea aproape de 100 de membri. Astăzi, orchestra are 111 membri, iar corul 60. Istoria lor ar merita un roman separat, de la matineele de sâmbătă și concertele de seară din sala Capitol, până la concertele susținute în sala cu o acustică bună a noului Liceu de Muzică sau la Operă, precum și vara în curtea interioară a Castelului Huniade, cu interpretări memorabile ale artiștilor locali și invitați.
Pe lângă concerte, un rol important în lumea melomanilor l-a jucat emisiunea radiofonică de ținută de la București a lui Iosif Sava, Invitațiile Euterpei, om cu o vastă cultură și dăruit cu un har oratoric fermecător. De-a lungul anilor, el a reușit să strecoare în emisiune și discurile sale de nivel mondial, contribuind mult la educația publică și la dezvoltarea gustului muzical. – În orașul nostru multietnic, nu eram singura pe atunci care își selecta experiențele artistice nu după limba maternă a programului sau a autorului, ci pe baza valorii universale a operei.
