La jumătate de secol după execuție, gardianul lui Spiru Blănaru, față-n față cu fiul acestuia

Pe una din ulițele din Peciu am dat de-o casă aproape părăsită, cu orătănii orbăcăind prin curte. Am intrat cu strângere de inimă. În odaie – miros înțepător de urină. Pe pat – un bătrân pe jumătate paralizat. Ne invită – pe mine și pe fiul lui Spiru Blănaru – să luăm loc. Avea vocea stinsă și privirea vie. Fac prezentările: Gheorghe Nedelcu, fost caporal de la Oradea 10 Grăniceri; Corneliu Horescu, inginer, fiul lui Spiru Blănaru, condamnat la moarte și executat la 16 iulie 1949, la Pădurea Verde.

Implorând iertare, îngenuncheat și cu ochii-nlăcrimați în fața inginerului Horescu, gardianul recunoaște. „Dacă nu eram pui de goangă colorată, nu ajungeam acolo.”
Astfel și-a început pocăința cel care timp de trei luni a păzit celula în care s-a aflat Spiru Blănaru.

„Am fost adus de la Oradea 10 Grăniceri. După două luni de armată pe Criș, m-or avansat pe funcția de locțiitor politic pe companie. Mi s-o spus că trebuie să merg pentru o mare misiune la Timișoara. Să-i păzesc pe dușmanii țării”, continuă Nedelcu. „Când am ajuns la destinație – pe strada Popa Șapcă, la penitenciar –, plutonierul care era cu noi ne-o spus: «Fiți atenți, Nedelcule și tu, să nu dea dracu’ să se afle dincolo de locu’ ăsta că noi păzim deținuți politici, că ăștia ne mitraliază. Auziți, mă?»”

Știu, cum să nu știu. Spiru era în celulă. Tăcea… Da’ nici noi n-aveam voie să deschidem gura. L-am păzit trei luni. Era legat cu lanțuri și când îl plimbam prin curte. Când s-or hotărât să-i lichideze era noapte. Or băgat o dubă, cu spatele, în curtea penitenciarului. Noi am format, la ordin, un cordon, cu armele încărcate, armate și îndreptate spre ei. Ni s-a ordonat să-i supraveghem la îmbarcare și, dacă mișcă vreunul, să tragem foc de armă! Erau dușmanii țării! După ce or încărcat duba cu ei, or mai urcat 10-12 inși în uniformă. Aveau loc pe bănci în spate. Ședeau cu armele cu țevile îndreptate spre deținuți. Duba o plecat și, după puțin timp, s-o întors. Ei deja or fost executați la Pădurea Verde. După aia i-or dus la cimitirul de la „Antenă”, afară din oraș. Știu unde, că am stat trei săptămâni să păzim și să udăm groapa, brazdele cu iarbă. Acolo, lângă gard i-or băgat. Chiar la colț. Pe noi ne-or pus să nu dăm voie la nimeni să se apropie. M-am speriat când plutonierul mi-o zis: „Mă Nedelcule, mă, tu fii atent, că în spatele tău îi un lucru mare! Să nu dispară, mă!” Atunci nici nu știam ce-i aia reacționar. Târziu am aflat ce-i aia. Târziu am aflat și ce-i comunismul. Prea târziu… Noi știam că o să ne aducă pâine albă și miere. Și ne-o adus robie și muncă. Robie… Spun încă o dată: Să mă iertați, dacă nu eram pui de goangă colorată, nu ajungeam acolo.”

(Peciu Nou, august 1995)

*

În amintirea lui Spiru Blănaru

de Filon Verca

A scrie despre viața lui Spiru Blănaru este o sarcină ingrată, mai ales pentru mine, care n-am participat la actul final al acestei încleștări cu moartea. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi rezerve alte încercări, pe aceeași linie cu generația mea.

De aceea, cer îngăduință cititorului dacă voi împleti firul vieții mele cu al lui, fiindcă am mers împreună, până ce destinul ne-a despărțit, păstrând fiecare același obiectiv, a ne servi Neamul, pe unde ne vor mai rătăci pașii.

Mă opresc o clipă la un crâmpei din viața noastră comună, când l-am cunoscut mai bine pe Spiru Blănaru, l-am apropiat de sufletul meu.

Eram la coliba lui Nicolae Cristoi din Berbecele, trei fugari, trei frați de cruce: Nicu Bălănescu, Spiru Blănaru și eu, semnatarul acestor gânduri, căutați de “noua ordine” ca “dușmani ai poporului”. Pentru a nu fi surprinși în încercuire de către organele Securității, am transformat coliba într-o fortăreață, unde să putem rezista până vom găsi o ieșire.

Așa am imaginat un sistem de apărare, oarecum original. În mijlocul colibei am săpat o groapă, suficient de adâncă pentru a fi la adăpost de gloanțele din afară, unde am instalat o rețea de fire electrice ce porneau spre exterior până la alte gropi, situate la o distanță de circa 20 de metri, în care am depus fie mine, fie dinamită, care explodau la o comandă din groapa colibei, prin contactul firelor cu o sursă de energie, o baterie de lanternă. În total erau vreo douăzeci de gropi dispuse în cerc, iar muniția exploda în funcție de direcția pericolului, provocând panică agresorului.

În același timp, pe coasta colinei, deasupra colibei, am săpat o cazemată, un fel de adăpost subteran, tăpițat cu trunchi de copac. Dimensiunile ei erau de 2,50×2,50 m și 2 m de profunzime. În direcția colibei instalasem o mitralieră care trebuia să intre în acțiune la un semnal venit de la colibă.

Ne pregăteam de război, un război de poziție, știind prea bine că nu aveam multe șanse, dar am acceptat lipsa de șanse pentru că drumul pe care l-am apucat era destinul nostru. Puneam mai presus de noi, de viața noastră, viața Neamului nostru. Păream naivi, visători, dar numai cei ce trăiesc din visuri sunt capabili de jertfă. Rațiunea este mai cumpănitoare, mai ezitantă.

Am stat aici câteva luni. Securitatea nu ne-a vizitat, ea nu era încă operațională, ea va pregăti asaltul în zorii zilei de 15 mai 1948, arestând 15.000 de legionari.

În reduta noastră, Spiru era trăgător la mitralieră, Nicu Bălănescu – servant, iar eu mânuiam firele. Aici era prevăzut și un depozit de alimente pentru mai multe persoane. Lunile cât am stat împreună mi-au rămas crestate în inimă. Din ochii lui Spiru emana un fel de determinare de a merge până la capăt; scânteia dăruirii lumina departe.

Știam toți că nu vom învinge colosul ce s-a prăbușit peste țară, că nu aveam vreo șansă, că finalul era unul singur, acela de a cădea în mrejele satanei, fie în luptă, fie în chinuri.

Spiru ne spunea mereu că totul rezidă în felul cum vor sfârși. Depinde doar de noi de a alege modul, pentru ca jertfa noastră să fie de folos Neamului nostru, istoriei. Fiind profund creștin, el considera jertfa noastră ca o necesitate, că numai așa vom putea înscrie pe răbojul istoriei o pagină de reținut peste timp, din care se vor hrăni tinerii de mâine.

*

n.r. Monumentului Rezistenței Anticomuniste din Banat de la Pădurea Verde, Timișoara, realizat la inițiativa Asociației Foștilor Deținuți Politici, filiala Timiș, cu sprijinul Primăriei Timișoara. 

Spiru Blănaru a fost liderul uneia dintre cele mai importante grupuri de rezistență anticomunistă din munții Banatului, zona Teregova. În noaptea de 16 iulie 1949 aici au fost executați: Spiru Blănaru, împreună cu alți membri ai grupurilor de rezistență: Petru Domăşneanu, Romulus Mariţescu, Petru Puşchiţă, Ion Tănase.